12 ani de sclavie – Urma de bici de pe corpul Americii

0
1185

Steve Mcqueen are o plăcere sadică în a căuta rănile umanității și a pune sare pe ele. Pentru el: Un film este un obiect în jurul căruia poți avea o dezbatere, mai mult decât incidentul în sine. Este punctul de vedere al cuiva despre incident, un punct de plecare avansat pentru o discuție. În Hunger discuția pornea de la Bobby Sands, luptătorul IRA ce se înfometează în închisoare, pentru a ajunge la conflictul din Irlanda de nord, în Shame, conflictul este unul interior și discuția merge către ideea mai generală de dependență. 12 ani de sclavie este degetul lui Toma ce atinge gaura însângerată a Americii, și nu numai, pentru a striga celorlați că există.

Un artist vizual educat la Chelsea University of Art, câștigător al prestigiosului premiu Turner pentru o instalație video, Steve Mcqueen nu a făcut altceva în ultimii ani decât să-și mute piesele provocatoare dintre pereții albi ai galeriilor de artă în întunericul cinematografelor și să le populeze cu tot mai multe vedete de categoria A, de la actorul fetiș Michael Fassbender până la compromisul pentru un pic mai multă popularitate a peliculei numit Brad Pitt cu accent canadian, barbă ciudată și complex de Mesia aboliționist.

 

Bazat pe o autobiografie de Solomon Nothup, publicată în 1853 și bestseller la vremea ei, filmul spune povestea unui bărbat afro-american liber din statul New York ce este drogat, răpit și vândut în sudul american unei serii de stăpâni de terenuri.

 

Cerururile plantațiilor louisiene se deschid și o privire demiurgică ne este permisă peste procesul culegerii de bumbac alb și trestie de zahăr, totul în zgomotul asurzitor al loviturilor de bici și a cuvântului nigger, ce de abia așa își arată întreaga bestialitate. Există o conversație la un moment dat în film: Ce ești tu un inginer sau a nigger? De parcă una scoate din ecuație pe cealaltă fără drept de apel, căci nu pot încăpea ambele idei în mintea limitată a proprietarului de sclavi. În același fel, soția măcinată de gelozie a lui Epps (Fassbender) observă o formă de insubordonare în capacitatea sclavului de a citi. Asta nu o să-i fie de folos aici, el nu mai e în lumea reală, unde a scrie și citi e un avantaj. Este în iadul din sud, unde aceste calități se transformă în infracțiuni ce trebuie scoase ca dracul printr-o exorcizare sângeroasă în numele domnului alb și puternic.

 

Sentimentele sunt mofturi pentru negrii, căci ei nu sunt oameni. Pe personajul dichisit și ipocrit, interpretat destul de slab de Cumberbatch, îl deranjeză la început ideea de a despărți mama de copil, dar pană la urmă o face, căci el vede în sclavi, în primul rând, valoare economică. Cu nimic diferit de vânzătorul de oameni la licitații, jucat atât de bine de Paul Giamatti încât ajungi să-l urăști din doar câteva replici, ce vinde mama dar ţine de fetiță, pentru că micuța sclavă o să trezească fără îndoială interesul unor bărbați degenerați ce îi vor observa frumusețea şi se vor bate în oferte.

 

Regizorul britanic te forțează să vezi cu ochii tăi oroarea, căci prea adesea facem o eroare între a cunoaște și a înțelege. Să citești în cărți de istorie, sa te uiți la documentare, astea sunt forme de a ști, de a putea spune că sclavia a existat cu adevărat, dar mai degrabă undeva îndepărtat într-un spațiu-timp nedefinit. Cunoașterea implică și empatie, ce vine odată cu auzul muzicii, bluesul sudului înecat în mizeria lipsei de libertate, cu imaginea sângelui țâșnind, a funiei de spânzurătoare în jurul gâtului, a capului plecat în fața stăpânului și a lipsei de speranță. Disperarea ce se ascunde sub voalul activităților și gesturilor de zi cu zi ale sclavilor americani este scoasă de acolo și arătată în toată urâțenia ei, fără a menaja pe nimeni. Mi-am întors de multe ori capul de la ecran în timp ce priveam filmul, și ăsta este un semn de virtuozitate artistică. Chiar dacă e în același timp însoțit de o senzație stranie de voyeurism.

 

Imaginea este atotimportantă pentru Steve Mcqueen, fiecare scenă are calitatea unui tablou atent retușat, pentru că stilul te absoarbe, te trage în poveste prin frumusețe. Esteticul este pus în slujba adevărului cu îndrăzneală și fără o reverențiozitate exagerată față de subiect. Nu există izbucniri de patetic și camera rămâne doar la suprafața personajelor. Este o cinematografie impresionistă ce permite spectatorului să-și formeze singur opinia. Iar opinia majorității criticii de film este că 12 ani de sclavie este deja un clasic pe subiectul abordat.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here