120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

0
690
foto: Les Films de Cannes a Bucarest

Aşa cum există un Paris al cafenelelor, al mansardelor unde îşi fac de cap visătorii şi al boemei avangardiste, la fel de bine există şi un Paris al protestelor. Este acel Paris ce pulsează în ritmul tinerilor solidari, care au schimbat mentalităţi şi legi. Noul film al lui Robin Campillo îţi aminteşte cât de ofertant poate fi acest Paris din punct de vedere cinematografic.

Văzând filmul 120 BPM, distins cu Grand Prix la Cannes, în 2017, îţi dai seama cum fiecare generaţie, de la Revoluţia Franceză încoace, a vrut să îşi găsească identitatea colectivă prin protestele care să schimbe societatea din temelii. Fiecare generaţie s-a simţit obligată moral să aduca tributul cerut de stradă, de spaţiul public. Un spaţiu unde se întâlnesc idei, palpită suferinţe şi unde gândurile se transformă în energia nesupunerii. Iar nesupunerea este dublată, în acest film, de perseverenţa ieşită din comun, indispensabilă pentru contracararea unei tăceri complice, perpetuate de politcienii iresponsabili. Personajele amintesc de cei ce au obligat autorităţile să recunoască o problemă-tabu, strigând-şi suferinţa provocată de o maladie despre care se pomenea mai mult în şoaptă.

Pentru generaţia cineastului Robin Campillo, energia degajată de proteste a reprezentat singura cale de a supravieţui într-o lume guvernată de legea tăcerii. Şi prin supravieţuire nu se înţelege sensul metaforic, legat de partea psihologică. În acest film uimitor datorită modului în care pofta de viaţă şi moartea se întâlnesc, supravieţuirea este înţeleasă în sensul corporal, palpabil. Fără protestele din anii ’90 ale activiştilor cum erau şi cei din grupul Act Up – din care a făcut parte însuşi regizorul în perioada studenţiei – bolnavii de SIDA din Franţa nu ar fi avut acces la tratament gratuit, iar elevii nu ar fi fost atât de bine informaţi cu privire la pericolul bolilor cu transmitere sexuală, care pot duce şi la moarte. Personajele din acest film exprimă fidel ce a trăit regizorul şi sunt interpretate de nişte actori ce uimesc prin rolurile năucitoare, duse la capăt cu naturaleţe şi într-un mod convingător.

120 BPM (120 Beats Per Minute) şi-a câştigat locul în categoria filmelor despre care se va vorbi şi peste zeci de ani. Nu datorită scenelor sexuale gay, pe care unii le-ar găsi scandaloase, deşi sunt străbătute de o candoare şi-o poezie vizuală demne de arta fotografică. Filmul ţi se întipăreşte în minte datorită unui tur de forţă actoricesc oferit de Nahuel Perez Biscayart, Adele Haenel (La fille inconnue) şi Arnaud Valois, dar mai ales valului de emoţii trezite. Vei fi branşat la universul afectiv al personajelor şi datorită coloanei sonore ce include acel amestec dintre voluptate, melancolie şi abandon, regăsit în muzica electronică din anii ’80 -’90.

Piesele alese descriu foarte bine acel vibe din anii în care noul val de libertate sexuală coincidea cu primele ştiri şocante despre creşterea numărului de morţi provocate de SIDA. Însuşi titlul filmului se referă la beatul stilului muzical devenit popular în acea perioadă. Iar Robin Campillo este un regizor care ştie să identifice exact acea piesă ce trebuie repetată obsesiv în film pentru a reda stări intraductibile care sunt precum un cocktail ce include euforia hedonistă, frica, entuziasmul, melancolia şi expansiunea atracţiei electrizante. Aceste stări oferă au inspirat filmarea celor mai frumoase scene ale filmului. Sunt scenele ce surprind poetic dorinţa de a uita de sine în amnezia iluzorie inspirată de siluetele care dansează precum nişte umbre anonine în semintunericul clubului frecventat de personaje. După ce vei vedea filmul, vei avea impresia că auzi toată esenţa vieţii şi voluptatea derivei în Smalltown Boy, hitul celor de la Bronski Beat, remixat hipnotic şi răscolitor de Arnaud Rebotini.

120 BPM este un film care te uluieşte din mai multe perspective. În primul rând vei fi năucit şi atras în lumea personajelor datorită unei învecinări ameţitoare a energiei vitale cu moartea. Personajele se aruncă în valul de proteste pentru a uita de moartea ce ameninţă să vină dintr-o clipa într-alta, pentru a le strica ultima petrecere de care se pot bucura după ce medicii le-au dat un verdict la fel de necruţător precum autorităţile lipsite de empatie, ce se temeau de reacţiile pudibonzilor, în loc să deruleze campanii despre pericolul reprezentat de SIDA. În al doilea rând, vei fi uimit de cât de credibilă este la nivelul interpretării actoriceşti acea trecere de la tristeţe şi disperare la entuziasmul protestelor în timpul cărora personajele recurg la metode inventive şi de mare impact asupra activităţii unor politicieni şi manageri de companiil farmeceutice.

De fapt, nu letargia bolii cumplite domină filmul, ci trepidaţiile poftei de viaţă. Este o poftă de viaţă care străbate filmul de la un cap la altul. O vei simţi chiar şi în cea mai apăsătoare scenă, care îi va lovi în plex pe cei înzestraţi cu o mare doză de compasiune. Această poftă de viaţă uneşte cele două planuri ale filmului: planul social, simbolizat de scenele alerte reprezentând cutremurul declanşat de protestele ce redau atmosfera tensionată a unei decade, şi planul relaţiilor dintre personaje. Acest plan oferă o perspectivă empatică asupra legăturilor afective, adesea ignorate datorită modului caricatural în care ajunge să fie prezentată comunitatea gay în mediile tradiţionaliste.

Unind cele două planuri -social şi intim -, îţi dai seama că energia şi pofta de viaţă devin liantul dintre personajele asociate unei minorităţi şi ceilalţi. Vitalitatea unei minorităţi ajunge să rezoneze în acest film cu preocupările majorităţii. Interesul universal pentru activismul neobosit şi agăţarea de ultimele clipe intense trăite alături de persoana iubită înaintea sfârşitului scoate filmul din zona celor destinate unui public restrâns, creând o legătură puternică între spectator şi personaje, indiferent de identitatea spectatorului.

Mulţi vom intra în sala de cinema pregătiţi să vedem un film despre forţa mulţimii ce apără un interes comun, esenţial pentru o societate civilizată, mai ales când acest interes devine strâns legat de responsabilitatea autorităţilor faţă de cetăţean. Este adevărat, filmul abundă în scene care prezintă în mod autentic forţa îmbinării dintre hotărâre şi creativitate la nivel colectiv. Dar ce îţi va rămâne în memorie ţine de planul afectiv. Filmul este un elogiu adus fiinţei umane capabile să contracareze disperarea prin apropierea de celălalt, prin acel devotament ce merge până la capăt.

Vei aprecia la acest film tocmai calităţile vizuale, ce trimit la arta fotografică, prin care lumea intimă a personajelor este racordată la schimbările sociale, la pulsul colectiv al unei generaţii aflate între euforia senzuală şi abisul agoniei. Personajele se încăpăţânează să se bucure de viaţă, în timp ce-i ajută pe cei din jur să devină conştienţi de urmările terifiante ce pândesc la finalul petrecerii continue urmate de abandonul în plăcerea sexuală, în absenţa informaţiilor legate de mijloacele de protecţie. Sincronizând aceste două planuri – social şi personal-, Robin Campillo a reuşit să atingă două scopuri. Unul este atragerea atenţiei asupra unor drame sociale, fără a ignora estetica unui film de artă prin tonul denunţător. Al doilea scop este revizitarea epocii asociate anilor ’80-’90, ce a coincis cu noul val de contestare a tabuurilor şi cu marele dezgeţ al tăcerii ce învăluia subiectele incomode, adesea înlăturate din agenda publică.

Robin Campillo te mai surprinde şi prin modul în care elege să reprezinte lumea unor oameni care ştiu că nu se mai pot vindeca. Nu există macabru în acest film, nici ritm depresiv. Personajele sunt precum coloana sonoră: un vulcan de trăiri intense ce se transformă în stranietatea melancolică exprimată prin ritmurile energice ale unei petreceri cu muzica electronică din anii ’80-’90.

Folosind muzica pentru a racorda natural momentele de intimitate la strigătul public împotriva ignoranţei ucigaşe, Robin Campillo exprimă de fapt spiritul unei întregi generaţii zguduite de groaza răspândită de ştirile despre SIDA. Era o generaţie care se arunca mereu cu capul înainte în plăcerile vieţii şi apoi se anestezia cu transa muzicii electronice, într-o perioadă în care acest gen exprima o nostalgie difuză, o evaziune în mijlocul siluetelor anonime ce dansau scăldate de o lumină stridentă ce străpunge semiobscuritatea. Această lumină permite o trecere de la scenele hedoniste la discuţiile răscolitoare.

Deşi poate fi considerat de unii conservatori drept un film care promovează cultura gay, Robin Campillo pune accent pe ce a însemnat de fapt mişcarea Act Up pentru întreaga societate. Ţelul personajelor gay nu este obţinerea simpatiei celor din jur. Sunt asumate şi fără confirmarea majorităţii. Ele vor să extindă conştientizarea asupra modului în care TOŢI oamenii pot ajuge seropozitivi, indiferent de orientarea lor sexuală. Minoritatea reprezentată de oamenii contaminaţi este cea care îşi cere drepturile în acest film, nu cea sexuală (deşi persoanele gay au fost primele expuse la stigmatizarea publică).

Fără să îşi propună să realizeze un film educativ ce ar putea fi proiectat în scopuri didactice, Robin Campillo a reuşit totuşi acest lucru. Datorită succesului răsunător la Cannes – în sens propriu, deoarece anunţul premiului câştigat a fost urmat de ropote de aplauze – filmul regizorului atrage atenţia nu numai asupra pericolului, ci mai ales asupra modului în care mobilizarea solidară a cetăţenilor poate schimba lumea, începând cu legislaţia.

120 BPM este genul de film care poate înlocui multe lecţii despre importanţa informării, a discuţiilor incomode şi a respectului faţă de alteritate. Fără un ton militantist, care să atragă acuzaţia de prozelitism, Robin Campillo sensibilizează opinia publică. Dar nu o face prin identificarea unor victime neputincioase, ci prin imaginea unor oameni frumoşi, care te fac să ai încredere în compasiune şi în acea relaţie afectivă ce rezistă sub ameninţarea degradării fizice, aşa cum este cea dintre Sean (Nahuel Perez Biscayart) şi Nathan (Arnaud Valois).

Prin momentele de intimitate afectivă, regizorul a găsit acel mod echilibrat de a lega vibraţia unei decade tumultuoase de experienţa personală. Scenele în care fiecare personaj îşi împărtăşeşte clipele dramatice trăite alături de partenerii din trecut au acelaşi impact cu al scenelor efervescente din timpul protestelor (foarte bine gestionate din punct de vedere vizual, amintind de talentul unui fotoreporter ce surprinde deopotrivă forţa mulţimii, cât şi individualitatea expresivă). În scenele de viaţă personală găseşti aceeaşi energie care luptă împotriva resemnării, a capitulării în faţa bolii. De fapt, îţi dai seama că nu imaginea trupurilor bolnave (aproape absentă) este cea care te va răscoli, ci poezia exprimării erotice devenite expresia unei continuităţi a vieţii, care să fie răbdătoare şi să amâne momentul final, cât să mai fie loc de o ultimă clipă de voluptate.

Datorită interpretării oferite de actorii, mesajul incluziunii unei minorităţi trece dincolo de predica umanistă. Dragostea celor doi protagonişti nu are nevoie de pledoaria cerută de corectitudinea politică. Ea se încadrează în ritmul firesc al aspiraţiilor umane. Deşi personajele fac parte dintr-o categorie marginalizată, îţi vine să pui afecţiunea degajată de ele în centrul universului, deoarece este afecţiunea ce reflectă nevoia de solidaritate, încrederea în celălalt şi acea relaţie matură care trece proba cinică a bolii.

120 BPM a fost proiectat în premieră (în România) în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017.

Citeşte şi Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here