3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

0
569
foto: www.unifrance.org

Asişti la revenirea boemelor cu look androgin a la Jean Seberg, a rebelelor cu visuri literare şi trăiri pe buza prăpastiei a la Francoise Sagan, care ascultă jazz şi citesc eseurile existenţialistilor sau manifestele avangardiştilor, visându-se la Paris. Este din nou apreciat farmecul instantaneelor alb-negru, în care naturaleţea ludică are un aer chic retro. Eleganţa capătă figura unei copile ghiduşe ce nu pare să depună mare efort pentru a polariza toată atenţia într-o cromatică vestimentară minimalistă, la terasa unei cafenele discrete, Toate acestea îţi creează iluzia că trăieşti într-un decupaj din filmele anilor ’60. Nonşalanţa prin care anumite personaje din era Nouvelle Vague făceau suportabilă fiecare dramă copleşitoare, dându-i aparenţa unui periplu între frivolitate şi melancolie, şi detaşarea din timpul unui ritual de pregătire a unei ieşiri în oraş, luând totul în joacă, mai ales complicaţiile amoroase, îţi dau impresia că toate apăsările umanităţii căpătau lejeritatea unei zile de vară petrecute alături de Jean-Paul Belmondo şi de femeile ce-i ieşeau în cale.

Scoase din arhiva Institutului Francez şi proiectate la Beat Bar Umanist, aceste trei scurtmetraje sunt receptate cu voluptate de cei îndrăgostiţi de estetica vizuală a cineaştilor din anii ’60. Jean-Luc Godard (Tous les garcons s’appellent Patrick), Jean Rouch (Les veuves de quinze ans) şi Francois Reichenbach (A la memoire du rock) îţi deschid o fereastră spre acel huzur al boemilor care se bucură de fiecare clipă în Parisul nonşalant ce avea să-şi trăiască a doua vârstă a emancipării feminine şi a eliberării de convenţii, vrând să revină la faima căpătată datorită nebunilor ani ’20. Pe lângă swing şi jazz-ul efervescent de altădată, îşi face loc şi amestecul dintre bebop şi rock’n’ roll, noua coloană sonoră pe care îşi pierd minţile copii teribili ce vor să rupă convenţiile scandalos, aşa cum nimeni nu mai reuşise înaintea lor.

 

Tous les garcons s’appellent Patrick – Godard şi uşuraticul cu priză la studente

foto: www.thecinetourist.ne
foto: www.thecinetourist.ne

Două studente, colege de apartament, sunt agăţate de acelaşi Patrick, în aceeaşi zi şi în acelaşi parc, dar în momente diferite. Când află adevărul, nu se păruiesc, nu plâng una de mila celeilalte, nu se lansează în acuze vehemente la adresa masculilor afemeiaţi de pretutindeni. Doar Parisul eliberării sexuale de după război nu mai vrea drame şi dezamăgiri amoroase cu final tragic. Ar fi fost păcat să se strice atmosfera întreţinută de tinerii pe care Godard pare să-i fi luat direct din fotografiile lui Bresson pentru a-i transforma în imaginile devenite un fetiş al nostalgiei după epoci netrăite.

Acest scurtmetraj ce anunţa farmecul de neşters al lui A bout de souffle are toate ingredientele unei perioade căreia îi cad victime cei născuţi după ce a trecut moda Nouvelle Vague atunci când visează la Parisul fotografiilor în alb-negru, un paradis revizitat doar în retrospective cinefile. Găseşti în aceste 21 de minute ale filmului Tous les garcons s’appellent Patrick acel amestec de flirt, umor, poftă de viaţă şi libertate conferită de relaxarea emoţională. Un amestec aşezat în decorul iconic al Parisului, din care nu lipsesc grădinile din apropierea clădirilor istorice, seducătorul şarmant înzestrat cu acele replici amuzante de copil mare, cafenelele şi cărţile, devenite un detaliu nelipsit al plăcerii oferite cinefilului având gusturi fine. Personajele feminine din acest scurtmetraj trăiesc visul oricui îşi imaginează o studenţie pariziană de altădată, iar modul în care tratează o încurcătură amoroasă ce le-ar fi putut dezbina îl transformă pe Godard într-un vizionar.

foto: movieisastateofmind.tumblr.com
foto: movieisastateofmind.tumblr.com

La finalul anilor ’50, Godard anticipase, chiar şi înaintea lui Antonioni cu al său Blow- Up,  modul în care avea să evolueze dinamica sentimentală din epoca emancipării sexuale şi a diluării unor teme dramatice într-un carpe diem senzual, ce aplatiza reacţiile grave. Pentru cele două personaje feminine din acest scurtmetraj, exuberanţa sentimentală a prezentului nu permite concesii de dragul unei confruntări tranşante cu mincinosul seducător, şi nici suspinele ipostazei de victimă sedusă, apoi abandonată, în dulcele stil al romanului clasic francez.

 

Les veuves de 15 ans – Amintirea unei adolescenţe pariziene

foto: www.cinefrance.com.br
foto: www.cinefrance.com.br

De fapt anii ’60 nu se vor încheia niciodată! Acesta pare a fi mesajul filmului Les veuves de quinze ans. Industria divertismentului va continua să le vândă staruri adolescentine pe sume mari altor adolescenţi dornici să fie la modă. Liceenele vor face totul pentru a se integra în grupul tipelor interesante şi vor ceda în continuare unor curiozităţi sexuale mereu considerate precoce de către adulţii care îşi datoria de a-şi arăta îngrijorarea citind nişte statistici alarmante despre vârsta la care acestea îşi incep viaţa erotică. Revistele de modă vor continua să transforme nişte articole vestimentare în obiectul dorintei impetuoase mereu satisfacute de banii unor părinţi din categoria noilor îmbogăţiţi, ocupaţi şi agasaţi de rugăminţile insistente ale odraslelor îndrăgostite de ultima colecţie lansată. Doar un lucru pare să fi rămas în anii ’60. Ingeniozitatea unui regizor care, pentru a fenta scandalul, reuşeşte să transpună orgia unor adolescenţi într-o succesiune de fotografii care, fără a fi explicite, redau senzaţiile incandescente, dar nu vulgarizează chipul feminin, ce va păstra mina unei expectative pe cât de ispititoare, pe atât de candidă şi melancolică.

Regizor cu preocupări de antropolog şi etnograf, Jean Rouch te anunţă, la începutul scurtmetrajului intitulat Les veuves de quinze ans, că vei vedea un eseu despre adolescenţii parizieni din vara lui 1964. Include zeflemitor nişte referiri la statisticile despre sexualitatea acestora şi filmează ceea ce par a fi nişte episoade realiste din viaţa a două colege şi bune prietene, care îşi doresc să fie asemenea fetelor populare în ochii băieţilor mai mari. În timp ce una dintre ele renunţă (aparent) fără prea multe remuşcări la inhibiţii când o colegă le face intrarea în grupul celor dornici să se bucure din plin de beneficiile revoluţiei sexuale şi ale vieţii de noapte, cealaltă preferă să cumpănească asupra deciziei de a trece graniţa dintre virginitate şi primele încercări erotice fără complicaţii emoţionale. Nu îşi reprimă însă curiozitatea de a citi poezii controversate despre modul în care sunt percepute femeile de către bărbaţi, nu ezită să-şi cumpere pe ascuns o revistă pentru adulţi şi îl întreabă fără menajamente pe un bun prieten de familie dacă are o aventură cu mama ei, după ce flirtează subtil cu acesta, încercând mai degrabă să-şi verifice atuurile feminine, cum a văzut că face prietena ei mult mai îndrăzneaţă.

foto: www.cinefrance.com.br
foto: www.cinefrance.com.br

În ciuda începutului ce anunţă un studiu antropologic livrat sub forma unei pelicule, filmul se apropie mult mai mult de estetica Nouvelle Vague adaptată la universul adolescentin şi deschide calea spre filmele ce vor avea ca subiect dramele şi intrigile adolescenţilor din familiile noii burghezii postbelice sau ale noilor îmbogăţiţi, neînţeleşi de părintii parveniţi şi distanţi. Căutarea unui echilibrul între propriile nevoi, aşteptările părinţilor şi presiunile grupului, între curajul tradus prin mimarea dezinhibării şi vulnerabilitatea asumată, între pulsiuni şi trăiri afective securizante, livrează acel amestec dintre lubric şi ludic, dintre exuberanţa erotică bine exersată în fata celorlalţi şi lirismul unor discuţii despre idealul adolescentin suspendat la jumătatea drumului dintre bravarea exibiţionistă şi nevoia de afecţiune, de intimitate (în primul rând) emoţională.

În mai puţin de 30 de minute, Jean Rouch transformă observaţiile psihologice într-un film plin de sensibilitate şi umor, care nu se va demoda niciodată. Modul în care transpune vizual teribilismul, dar şi nevoia de apropiere emoţională, de ataşament în relaţia de prietenie, oscilaţia între bravada afişată în colectivitate şi destăinuirile masculine despre visurile ratate, în surdina unei discuţii cu fata considerată profundă şi deosebită faţă de celelalte, fac din acest scurtmetraj o călătorie nostalgică, dar şi o expunere mereu valabilă a unei vârste pline de contraste. Les veuves de quinze ans are farmecul unei lumi plutitoare, prinse între o petrecere dezlănţuită pe ritmuri de rock’n’ roll şi o plimbare printre statuile de marmură ale unor zeiţe imortalizate în grădina unei vile renascentiste.

https://www.youtube.com/watch?v=i-Q3xfOq5Sc

 

A la memoire du rock – Destrăbălarea frumoasă de pe vremea părinţilor noştri

foto: www.cinemanifeste.fr
foto: www.cinemanifeste.fr

Francois Reichenbach lasă moştenire o retrospectivă irezistibilă pentru cei îndrăgostiţi de acea descătuşare din timpul perioadei rock’n’roll. Azi, vezi doar voluptate şi nebuni frumoşi acolo unde cei luaţi pe nepregătite de manifestările frenetice ale boemilor din anii ’60 vedeau un prăpăd apocaliptic şi o ameninţare la adresa echilibrului psihic al unei generaţii de tineri pierduţi.

Teama în faţa acelei dezlănţuiri, în care se dansa până la epuizare şi nimeni nu se sfia să invite la mişcări ce aveau să permită o apropiere corporală nemaîntâlnită de la moda celebrului (şi scandalosului tango), i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva acest nou gen de muzică se făcea vinovat de provocarea unei isterii colective şi a unor manifestări patologice foarte periculoase pentru siguranţa socială. Ei bine, la începutul scurtmetrajului documentar A la memoire du rock ni se spune că până şi oamenii care au trăit cu o jumătate de secol în urmă au înţeles că nu se găseşte nimic malefic în rock. Toate efectele acestui ritm ce invită la abandonarea în dans, în mişcări dezlănţuite mai ceva decât în anii ’20, sunt chiar benefice pentru tinerii care îşi pot consuma energia în manifestări colective fără a recurge la violenţă. Ce-i drept, mai erau cazuri izolate de participanţi la concerte, dornici să-şi transforme histrionismul în gesturi periculoase agitând mulţimea hipnotizată de acordurile demenţiale scoase de chitară, încât veneau jandarmii pentru a sfarge cheful, nu înainte de a fi întâmpinaţi prin semne obscene.

foto: bombay.afindia.org
foto: bombay.afindia.org

A la memoire du rock este o succesiune de imagini ce vor face din fenomenul muzical rock’n’ roll un omagiu adus frumoşilor nebuni care au schimbat lumea, forţând-o să accepte diversitatea creativă şi abaterea de la convenţii, până atunci considerate doar nişte caracteristici ale inadaptaţilor, ale unor libertini superficiali ce vor duce la pierzanie o întreaga generaţie de tineri. Privind imaginile, îţi vei invidia părinţii, care îşi începeau odiseea adolescentină ascultând The Doors, Beatles, Led Zeppelin sau Rolling Stones.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here