4 scurt-metraje dedicate celor pasionati de arhitectura si de urbanism

0
322
foto: Toute la memoire du monde, un film de Alain Resnais/urbaneye.ro

Una dintre surprizele ediţiei din 2017 a festivalului dedicat cinefililor pasionaţi de arhitectură – UrbanEye Film Festival – a fost proiecţia a patru scurt-metraje de artă ce pot fi considerate veritabile bijuterii. Cele patru filme scurte au fost alese de criticul Joachim Lepastier de la Cahiers du cinema. Scurt-metrajele prezentate sunt o voluptate pentru cei ce simt poezia din spatale unei clădiri emblematice sau care nu îşi pot imagina un film de artă reuşit fără acea relaţie stranie, uneori suprarealistă, dintre gândurile sau trăirile intense ale personajelor şi arhitectura oraşului în care locuiesc.

 

The Caryatids (Les dites Cariatides), r: Agnes Varda, 12 min.

foto: urbaneye.ro

Faimoasa cineastă Agnes Varda le oferă un răsfăţ vizual celor îndrăgostiţi de Paris şi de poezia lui Baudelaire. Vei redescoperi acel Paris seducător, iubit datorită arhitecturii ce invită la plimbări nesfârşite. Un Paris în care faţadele îi cheamă pe cei pasionaţi de fotografie la o vânătoare de comori ascunse în detaliile ornamentale. The Caryatids (Les dites cariatides) captează poezia tăcută a detaliilor, regizoarea alegând să scoată din anonimat siluetele feminine ale sculpturilor ce înfrumuseţau clădirile elegante. Numite cariatide, aceste nuduri feminine graţioase transformate în sculpturi deveniseră nelipsite din planurile arhitecţilor ce au redefinit eleganţa Parisul între 1860 şi 1880 (anii de glorie ai cariatidelor pariziene).

Omniprezente, ispititoare şi totodată discrete, aceste siluete feminine ce au contribuit la magia şi la miturile Parisului rafinat te vor face să ieşi din prezent şi să vii alături de ele într-o lume din alt timp. Această lume este surprinsă de Agnes Varda prin suprapunerea demnă de arta fotografică a unor detalii din prezent peste un trecut la care ne raportăm întreţinând fantasmele noastre estetice, încurajate de nevoia de evaziune.

 

Love Exists (L’amour existe), r: Maurice Pialat, 20 min.

foto: urbaneye.ro

Love Exists (L’amour existe) este un scurt-metraj de referinţă datorită modului în care Maurice Pialat îmbină calităţile unui film de artă cu simbolurile şi povestea unui Paris necunoscut, într-o continuă schimbare. De data aceasta este vorba despre un Paris al periferiei, unde se întâlnesc stranietatea căderii din timp cu melancolia degajată de imaginile degradării, ale dispariţiei unei epoci. Filmul va fi considerat o bijuterie redescoperită de cei inspiraţi de fotografiile lui Bresson, de cinematografia anilor ’60 şi de Parisul revizitat în romanele scrise de Patrick Modiano, în care bulevardele, străduţele şi cartierele de la periferie căpătau un aer fantomatic. Imaginile de arhivă redau acea învecinare a nostalgiei cu întristarea, o învecinare suspendată într-un timp al amintirilor. Înainte de a fi remodelată de construcţiile alienante ale anilor ’60, periferia pariziană avea un aer boem, regăsit azi doar în fotografiile cu tineri scăldându-se în Marna, copii jucându-se pe străduţele înguste sau cu scene din vechile săli de cinema.

Filmul lui Maurice Pialat a reuşit să transforme credibil dezolarea într-o succesiune de imagini ce invită la nostalgie. Periferia surprinsă la graniţa dintre două epoci este o poezie vizuală unde se întâlnesc lipsa de speranţă şi candoarea pierdută. Deşi este un spaţiu în care oamenii săraci rămân captivi până la sfârşitul existenţei, modul în care îţi este prezentată drama lor are un farmec nelumesc, asociat adesea locurilor ce urmează să dispară, capabile de a crea iluzia unei frumuseţi iluzorii, datorate tocmai existenţei efemere. Fără a evita redarea copleşitoare a lipsei de speranţă şi a modului în care periferia exercită o violenţă psihologică asupra locuitorilor săi deveniţi invizibili pentru restul parizienilor mai norocoşi, regizorul a reuşit să trasmită poezia nevăzută a mahalalei, deopotrivă sentimentală şi brutală, aşa cum făceau marii cineaşti neorealişti din generaţia lui.

Love Exists (L’amour existe) poate fi considerat atât un film de artă pentru cei pasionaţi de fotografiile alb-negru, cât şi un document preţios. Este un document ce abia aşteaptă să fie analizat de cei dornici de a înţelege modul în care aspectul rural al periferiei pariziene a fost modificat prin ridicarea unor blocuri ce amintesc de cartierele socialiste şi de apariţia aeroporturilor în locul fostelor maidane.

 

All The Memory of the World (Toute la memoire du monde), r: Alain Resnais, 21 min.

foto: urbaneye.ro

După ce ai străbătut Parisul, din centrul dominat de graţia cariatidelor până la periferiile căzute din timp, e timpul să descoperi un alt Paris, cel aflat între zidurile unei fortăreţe dedicate memoriei. Fortăreaţa este grandioasa Bibliotecă Naţională. Măreţia ei impozantă naşte două tipuri de trăiri. Una este admiraţia faţă de acest paradis al cuvintelor scrise în toate limbile pământului, chiar şi în cele declarate moarte, dar mai vii ca niciodată în documentele păstrate cu sfinţenie. Celălalt tip de trăire este legat de teama în faţa atâtor proceduri şi actiuni ce îi transformă pe angajaţi în roboţei.

Aglomerarea sufocantă a milioanelor de volume sau pagini de ziare în care a fost descoperită, printre altele, şi prima poezie a lui Baudelaire, transformă acest scurt-metraj într-un tablou suprarealist. Gesturile repetitive, rutina conservării documentelor, obsesia pentru organizare şi ritualul procedurilor capătă o notă comic-absurdă în acest film scurt, dar fără a-ţi da impresia că sunt luat în derizoriu efortul şi dedicatia angajaţilor. Dimpotrivă, regizorul Alain Resnais le aduce un omagiu cuvântului scris şi bibliotecarilor din întreaga lume, însă o face arătând şi graniţa fină dintre pasiunea pentru un anumit domeniu şi turnura halucinantă pe care o pot lua efortul şi grija în ochii celor neiniţiaţi.

 

Villeneuve, r: Agathe Poche, 33 min.

foto: leblogdocumentaire.fr/

Orice idee vizionară poate fi considerată de unii absurdă şi plină de consecinţe nefaste pe termen lung. Aşa se întâmplă şi în cazul unui nou proiect arhitectural menit să schimbe viaţa unei comunităţi. Acesta pare să fie mesajul regizoarei Agathe Poche, care a realizat un film scurt despre viaţa oamenilor din Villeneuve, un cartier modern, construit în anii ’60, în Grenoble. Cartierul ar fi trebuit să reprezinte o viziune revoluţionară şi echitabilă asupra unei aşezări umane, care să înlăture barierele dintre clasele sociale şi diversele etniile din Franţa postbelică, marcată de sosirea imigranţilor din fostele colonii.

Filmul pare o analiză satirică, dar plină de empatie şi nostalgie, a ceea ce pare a fi o utopie modernă, transformată într-un oraş de tip nou. Nu doar clădirile erau noi, ci şi valorile induse locuitorilor. Omogenizarea spaţiului de locuit, sub forma unor blocuri ce aveau acelaşi stil, se reflectă în dinamitarea barierelor dintre clasele sociale, categoriile profesionale şi grupurile etnice. Aici se întâlneau francezi, imigranţi, muncitori şi intelectuali, tineri şi vârstnici. Încercau să ia decizii împreună, iar un comitet de întâmpinare le făcea adaptarea mai uşoară noilor veniţi. Până într-un punct, ai impresia că ai nimerit într-o comunitate perfectă, unde nimeni nu este izolat sau exclus. Până şi educatia este una ce reflectă atmosfera cosmopolită. Elevii nu mai trebuie să respecte regulile considerate rigide şi învaţă să se bucure de noua libertate, aşa cum era înţeleasă în anii ’60, ai emancipării şi ai deschiderii.

Vei aprecia modul în care Agathe Poche îmbină imaginile de arhivă cu mărturiile despre modul în care educaţia primită în Villeneuve a influenţat viaţa de cuplu a părinţilor ei. Regizoarea a surprins cu multă compasiune şi profunzime ieşirea din bula utopiei, odată cu apariţia viziunilor diferite asupra unor probleme. Astfel, vei asista la spargerea iluziilor odată cu observarea modului în care diferenţele culturale şi educaţionale fac imposibilă utopia cartierului modern perfect, ce aminteşte de mitul omului nou. Acest film scurt reuşeşte să arate cele două feţe ale schimbărilor urbane: inovaţia, primită cu entuziasm, şi eşecul provocat de perspectiva nerealistă asupra diversităţii umane, ce nu poate fi redusă la nişte preocupări comune, induse artificial pentru a suda o colectivitate.

Citeşte şi Flori de ruină – Suspansul în Parisul boem

Suspendarea pedepsei – În căutarea escrocilor pierduţi

Flori de ruina – Suspansul in Parisul cu tenta boema

Suspendarea pedepsei – In cautarea escrocilor pierduti

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here