5 filme cu Al Pacino pe care nu le-ai vazut inca

0
3665

În cazul lui Al Pacino, se aplică perfect ideea lui Mark Twain conform căreia clasicii sunt cei pe care toată lumea își dorește să-i fi citit/ văzut, dar nimeni nu vrea să se ocupe cu lucrul ăsta în mod direct.

Pacino e genul de actor pe care aproape că nici nu îl mai iei în seamă. Știi deja că e "mare" – îți place sau nu-ți place, nu prea mai contează în momentul de față. Demonstrează cam de treizeci de ani că poate să joace și a devenit, dincolo de filmele din care îl știm, o figură clasică. În consecință, nu prea mai generează curiozitate, ci un soi de admirație subînțeleasă. 

Dar Al Pacino poate fi redescoperit dacă îți permiți să tragi cu privirea dincolo de seria Godfather, Scent of A Woman, HeatThe Devil's Advocate sau de mai recentele Insomnia și Ocean's Thirteen. S-ar fi putut mulțumi cu rolul Michael Corleone – a fost al treilea film în care a jucat – dar a continuat să joace constant  în anii '70 și '80, urmând drumul spre a deveni  figura iconică de azi.

Iată o listă de 5 +1 filme pe care probabil nu le-ai văzut încă și care ar merita să-ți umple o seară petrecută acasă.

  

…And Justice For All

 

 

Un film cum rar s-a mai întâmplat să vezi.  De ce? Pentru că bucăți întregi din el se mulează perfect fie pe dramă, fie pe comedie. Rezultă un colaj de râsete și absurd, combinate cu probleme de etică și critici dure la adresa sistemului judiciar american.

…And Justice for All înfățișează cu umor tribunalul și "locatarii" săi ca o casă de nebuni – unul dintre judecători este un maniac sinucigaș dedicat muncii lui, numai aparent un paradox – și abia apoi ca un loc în care se decide asupra vieților unor oameni. Momentele dramatice ale poveștii sunt cele în care victimele acestui joc cotidian de-a "justiția" devin dureros de reale, fiind nevoite să amintească prin gesturi extreme că joaca nu e amuzantă pentru toată lumea.

Se discută în film și problema etică a avocaților, care trebuie să se supună în primul rând intereselor clientului indiferent de adevărul știut, iar one-man show-ul lui Al Pacino de la final își spune cuvântul și asupra acestei chestiuni.

 

Frankie and Johnny

 

 

L-ai vedea pe Pacino în postura de protagonist într-o comedie romantică ca la carte? S-a întâmplat și asta prin 1991, când Michelle Pfeiffer a redevenit parteneră lui de ecran, după Scarface (1983). Frankie and Johnny este adaptarea unei piese de teatru care vrea să prezinte povestea unei iubiri târzii, începută la mijlocul vieții.

Cu toate că numai personajul lui Pacino ar îndeplini condiția respectivă, Frankie (Pfeiffer) fiind ceva mai tânără decât el, filmul reușește să transmită cu sinceritate angoasele pornirii unei relații care nu îți oferă garanții.

Clișeele sunt prezente, dar ușor de digerat. Chiar dacă în viața reală chimia dintre cei doi protagoniști nu s-a făcut simțită de la început (actorul nu a vrut-o inițial pe Pfeiffer pentru rolul Elvira din Scarface), ei se potrivesc cu ușurință pe ecran, lipsind dulcegăriile sau pretențiile de cuplu romantic ideal.

 

Serpico

 

 

Al Pacino s-a aflat, prin rolurile sale, de ambele părți ale legii și nu de o singură dată. Cronologic, după Michael Corleone și mai jos-menționatul Scarecrow (un rol "neutru") actorul îl joacă pe Frank Serpico, înfățișat ca singurul polițist corect (la un moment dat) cu curajul de a se opune practicilor corupte îmbrățișate de mai marii instituției polițienești și practicate la scară largă printre colegii lui.

Mita și negocierile ce au loc între infractori și polițiști nu sunt sub nici o formă derizorii sau rușinoase; e vorba de un parteneriat bine pusă la punct, întreținut prin amenințări și violențe, de care Serpico nu a vrut să știe în timpul Academiei de Poliție, dar de care e nevoit să se lovească frontal după aceea.

Un om naiv, încăpățânat și un personaj colorat printre cei care poartă uniformă, Serpico reușește să devină persona non grata în poliție (nu într-o singură secție și nu într-un singur oraș) când refuză să-și primească partea din profiturile obținute de pe urma "taxelor" impuse de polițiști variilor traficanți, criminali și falsificatori.

Structura David vs. Goliat, în care Serpico încearcă să se pună cu ceea ce descoperă că este o rețea de corupție cu vârfuri foarte înalte are un sfârșit realist și, deci, previzibil. Serpico este bazat îndeaproape pe întâmplările reale prin care a trecut adevăratul Frank Serpico.

 

Dog Day Afternoon

 

                            

 

Încă unul din filmele cruciale în ascensiunea carierei lui Al Pacino spune povestea inspirată din fapte reale ale unui jaf armat la o bancă din New York-ul anilor '70, în care hoții ajung să fie simpatizați chiar de către ostaticii lor, formându-se două tabere foarte neobișnuite între colectivul din interiorul băncii și poliție.

Pe unul dintre jefuitori îl cunoaștem deci îndeaproape, e vorba de Sonny (Pacino) care are nevoie de bani pentru un scop cel puțin neortodox – o operație de schimbare de sex pentru partenerul lui romantic. Sonny se află permanent  în prim plan, el vorbește, el e cel cu care se negociază. Celălalt, Sal (John Cazale), rămâne o figură străină despre care știm numai că e "pus pe fapte" și mai puțin pe vorbe.

În esență, filmul prezintă într-o maniera tragicomică situația unui jaf armat devenit spectacol de stradă, în care autoritățile devin personajul negativ și văd cum mulțimea și ostaticii ajung să fie de partea hoților, lucru cu care și spectatorul va empatiza. E surprinzător cât de dezagreabili pot fi cei care încearcă, chipurile, să salveze situația.

Dog Day Afternoon merită văzut pentru scenariul dulce-amar, în frunte cu rolul Sonny și interpretarea pe care i-o dă Pacino –  pasional, însă stăpân pe situație în același timp. 

 

Scarecrow

 

 

Includ în listă Scarecrow mai ales pentru că e unul din puținele roluri cu adevărat atipice în care îl găsim pe Pacino. Partenerului  său de ecran, un mai tânăr Gene Hackman, îi revine rolul de "dur", în timp ce pe el îl vedem într-o ipostază copilăroasă – naiv, glumeț și pozitiv prin excelență. În timp ce Hackman e înclinat spre violență, Pacino vrea să îi arate că cea mai bună metodă de a relaționa cu oamenii nu e să provoci frică, ci amuzament.

Povestea urmărește călătoria acestor doi bărbați rătăcitori – unul ieșit din închisoare, celălalt un marinar întors de pe mare – și prietenia care ia naștere între ei. Max (Hackman) e un om foarte închis, înconjurat de zidurile create singur în jurul lui, iar Francis (Pacino) se va ocupa insistent să rupă barierele emoționale ale primului.

Complet opus preferințelor sale "uzuale", rolul îl prinde chiar foarte bine pe Pacino. Cu atât mai mult cu cât, spre final, inocența și spiritul lui Francis vor fi distruse de o minciună spusă într-un moment de slăbiciune, Pacino având ocazia de a încheia cu brio performanța.

Dacă vei vrea să-l vezi, pregătește-te pentru un jurnal de călătorie cu câteva opriri interesante [dar fără prea multe artificii și cu un sfârșit intens. 

 

Bonus: Scarface

 

 

Scarface cu siguranță nu e un film pentru toată lumea. De la lansarea lui în 1983, când a fost primit cu indignare de mulți critici, fiind blamat pentru violență și limbaj (care nu mai impresionează în mod special astăzi), filmul lui Brian De Palma a pornit un adevărat cult, alimentat în bună măsură de rapperii americani care s-au putut identifica cel mai ușor cu violențele armate "de stradă" petrecute în film între figuri și grupări de crimă organizată, pe fondul afacerilor cu droguri.

Filmul încă e criticat pentru ceea ce ai putea considera a fi o calitate –  reprezintă o "frescă" a anilor '80, așa că vei fi nevoit să asimilezi muzica, îmbrăcămintea flashy, valurile de cocaină și atmosfera decadentă a acestui deceniu. Însă meritul principal al lui Scarface e că te pune în contact cu un personaj pe care nu trebuie să îl placi ca să te atragă.

Tony Montana e un criminal cubanez ajuns în America în anii '80, cu ocazia valului de imigranți trimiși de Fidel Castro în America pentru a "curăți" societatea cubaneză. Din prima scenă în care autoritățile americane îl interoghează pe Tony la intrarea în State, Al Pacino te prinde cu interpretarea perfectă a unui om necioplit, dar vădit descurcăreț, ambițios și, cum vom vedea până la final, imposibil de intimidat.

Roger Ebert a reușit să capteze esența personajului în recenzia făcută filmului: a man who exists in order to gloriously be himself. Un om absolut lipsit de limitări autoimpuse, chiar dacă justificate (lipsa educației), care lucrează pe lângă orice neajunsuri pentru a ajunge acolo unde vrea. Tupeul și impulsivitatea sunt sursele succesului și vor fi, alături de exces, motivele decăderii sale. Tony își susține însă atitudinea prin fapte, iar în esență nu poți decât să i-o respecți, fie că o apreciezi într-o mică sau mai mare măsură.

 

La capitolul mențiuni, îți amintim al doilea efort regizoral al actorului – Chinese Coffee (2000), adaptarea unei piese de teatru despre doi scriitori ratați confruntându-se pe fondul succesului potențial al unuia dintre ei – dar și de mini-seria HBO Angels in America (2003), în care actorul face unul dintre cele mai bune roluri ale sale.   

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here