6 scurtmetraje din Japonia, apreciate la Kinofest 2016

0
695
imagine: Blue (film)/psarokokalo.gr

În fiecare an, Kinofest, festivalul dedicat filmului digital, aduce o selecţie de scurtmetraje prezentate la celebrul festival Oscar qualifying Short Shorts Film Festival & Asia Japan, sprijinit de George Lucas. Dintre scurtmetrajele proiectate în cadrul spaţiului dedicat artei contemporane şi experimentelor avangardiste, Make a Point, am ales Blue, Sociopaths, Man In Phone, That’s No Meaning, Between the Lines şi Absence.

 

Blue (regizor: Yukinori Makabe, 21’)

imagine: vimeo
imagine: vimeo

Inspirat din creaţia jazzmanului Yurifa Matsumoto (You Named Me Blue), filmul Blue poate fi considerat cel mai apropiat de sensibilitatea japoneză dintre toate scurtmetrajele prezentate. Include multe dintre ingredientele asociate de occidentali artei japoneze: stranietatea, misterul ce poate traduce în imagini picturale nelumescul imponderabil de la graniţa dintre lumea umbrelor şi real, lirismul vizual ce poate duce la manifestări suprarealiste cu sensuri opace ascunse în peisaje senine, subtilitatea în redarea trăirilor, topirea explicaţiilor în ambiguitate şi acea senzualitate acoperită de pâcla nostalgiei ce suprapune fluxul unor amintiri peste planul timpului prezent.

Spectatorii care iau contact pentru prima oară cu lumea japoneza prin scurtmetrajul regizat de Yukinori Makabe vor avea impresia că asistă la metamorfoza niponă a vizualului melancolic şi ermetic dintr-un film regizat de Tarkovski, invadat de obsesia pentru un albastru oniric, infiltrat în toate cadrele pentru a te face să pătrunzi într-o altă dimensiune, în care să vii în contact cu voluptatea stranietăţii intraductibile din lumea japoneză. Ai putea să interpretezi în multe feluri această imersiune onirică din Blue, atribuindu-i metafora pierderii, a reamintirii unei iubiri pierdute, a călătoriei iniţiatice, a trecerii spre o altă lume atunci când vezi scena în care şoferul unui autobuz apărut de nicăieri stând pe unul dintre scaunele destinate pasagerilor în timp ce vehiculul se conduce singur. În loc să înţelegi, ai putea să te laşi pur şi simplu scufundat de regizor în această lume stranie, a melancoliei suprarealiste redate nu prin imagini deformate, ci prin liniştea unui cadru în care plutesc nişte peştişori surprinşi de camera de filmat cu acel talent al japonezului capabil de a transforma într-un experiment vizual ce abundă în simboluri estetice şi afective liniştea plutitoare din imaginea banală, monotonă a unui iaz amenajat într-o grădină zen.

Pentru cei pasionaţi arta niponă, acest film readuce împreună, în doar 21 de minute, picturalitatea lumii japoneze din paravanele decorative şi trăirile inexprimabile din cărţile autorilor emblematici, de la Kawabata, cu a lui lentoare senzuală şi senzualistă, la Kobo Abe cu a lui obsesie pentru absurdul deghizat în real şi la Haruki Murakami, cu a lui Japonie îmbibată de jazz, unde liniştea enigmatică se face auzită chiar şi în tumultul declanşat de acele trăiri care nu mai vor să stea în matca discreţiei mute. Toate interpretarile pe care le poţi oferi poveştii fragmentate din film se dizolvă în stranietatea întreţinută de albastrul obsesiv care îţi distrage atenţia suficient cât înţelesurile să se ascundă în enigma indescriptibilă de sub realitatea imediată, precum peştişorii pe fundul unui iaz dintr-o grădină japoneză.

 

Sociopaths (Asai Takeshi)

imagine: psarokokalo.gr
imagine: psarokokalo.gr

Pentru a răspunde la întrebarea Merită oare să fii bun cu semenii tăi, în zilele noastre?, regizorul Asai Takeshi amestecă obsesia cineaştilor actuali pentru alienarea şi pierderea inocenţei în marile oraşe cu estetica filmelor SF hollywoodiene şi pasiunea japonezilor pentru acei roboţi care pot imita o fiinţă umană. Căutarea acestui răspuns este privită prin ochii unei fetiţe care asistă la încercările unui bărbat de a-i ajuta pe cei din jur în timp ce o parte a corpului său începe să capete aspectul unui robot din viitor.

Sociopaths este un exemplu de film în care universul copilăriei, sensibilitatea niponă asociată candorii şi modul occidental de a expune trăirile unor personaje se întâlnesc pe fundalul unei Japonii moderne, din uriaşele metropole.

 

Man In Phone (Mackenzie Sheppard)

imagine: psarokokalo.gr
imagine: psarokokalo.gr

Tot despre Japonia tehnologiei înalte şi a vieţii agitate din marile oraşe cu aspect occidental este vorba şi în scurtmetrajul Man In Phone, în care un bărbat se trezeşte captiv în telefonul iubitei sale, care devine mult prea distrasă de activităţile cu deadline presant pentru a-i mai auzi strigatele. Filmul poate fi considerat o satiră la adresa omului actual, dependent de smartphone-uri şi incapabil să detecteze alte sunete când este absorbit de propria lume.

Modul în care este redată lumea percepută de personajul captiv în telefon este prezentată veridic prin mişcările camerei, astfel încât îi simţi angoasa, claustrofobia şi frustrarea specifică unui omului ce nu poate fi zărit şi nici auzit de către persoanele de care s-a ataşat. Prin ochii acestui personaj şi prin mişcările camerei vezi lumea unei metropole în care totul se desfăşoară pe repede-înainte. În această lume agitată văzută prin ochii personajului captiv într-un smartphone, zgomotele diverse nu se mai coagulează în fraze care să faciliteze comunicarea, ci doar în semnalele colective ale unei realităţi bombardate de stimuli şi care te obligă să devii o fiinţă caracterizată de reacţii alerte şi, în acelaşi timp, de o mărginire la propriul câmp de interese.

 

Between the Lines (Daisuke Yamaoka)

imagine: www.edinburghshortfilmfestival.com
imagine: www.edinburghshortfilmfestival.com

Japonezii nu sunt doar nişte maeştri ai sculpturilor miniaturale cunoscute sub denumirea de netsuke. Printre ei există şi regizori ai poveştilor în miniatură, capabili de a reda complexitatea relaţiei de cuplu în cinci minute. Daisuke Yamaoka este unul dintre ei. În scurtmetrajul Between the Lines abordează vechea problemă a bărbatului: atitudinea rece a femeii care joacă rolul indiferentei, care îl abandonează într-o confuzie totală şi apoi îi reproşează că nu ştie să citească printre rânduri.

Îmbinând elementele unui film romantic old school, în care ea se preface inaccesibilă, iar el o roagă să nu plece pe fundalul unui cer fotografic deasupra un peisaj rustic, Daisuke Yamaoka adaptează estetica unui romance hollywoodian la sensibilitatea şi la umorul discret al japonezului. Rezultatul: câteva minute care îţi înseninează toată ziua, indiferent de spaţiul cultural din care vii.

 

That’s No Meaning (Hiroto Hara)

imagine: kinofest.com
imagine: kinofest.com

Să-i spui unui bărbat care se învinovăţeşte după moartea soţiei că toate grijile sunt inutile este semnul unei lipse de compasiune. Dar există oameni care vor să-i vindece pe cei din jur prin îndemnul la detaşare, derulat obsesiv. Printre aceştia este şi Nana, fiica sătulă de mimicile depresive ale tatălui ei şi de atmosfera din casa în care pluteşte apatia până la sufocarea întregii familii după moartea mamei. Pentru ea, îndemnul la detaşarea de orice grijă, repetat asemenea unei mantre de către un comedian ridicol care a dat vestimentaţia unui calugăr zen pe îmbrăcămintea sumară care să-i pună în evidenţă musculatura, devine o soluţie adoptată din cauza disperării. Întâlnirea cu acest comedian la micul restaurant deţinut de tatăl celui mai bun prieten al ei va duce spre un final plin de umor, în care mimica expresivă şi contrastul dintre stările afective ale personajelor devin ingredientele indispensabile unui scurtmetraj memorabil.

That’s No Meaning este o interpretare neconvenţională a depăşirii unei traume care perturbă comunicarea dintre părinte şi copil în perioada adolescenţei. Regizorul Hiroto Hara pleacă de la o abordare aparent superficială a marilor traume pentru a dezvălui profunzimea ludicului adolescentin.

 

Absence (Dai Yoshida)

imagine: kinofest.com
imagine: kinofest.com

Pe un acoperiş, el şi ea discută despre trucurile magicienilor amatori şi despre graniţa dintre hazard şi premeditare. Par desprinşi de lume în propriul lor dialog insolit. Poartă haine excentrice, asortate mai mult cu tristeţea ei decât cu zâmbetul lui ghiduş. La un moment dat, ea se ridică şi pleacă, deloc înviorată de vorbele lui, şi de aici până la un final şocant, greu de anticipat, este un singur pas. Dai Yoshida a surprins fragilitatea, melancolia şi nevoia de celălalt într-un scurtmetraj aşa cum este universul afectiv al fiinţei umane: vibrant şi de neînţeles în momentele de criză.

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here