7 filme din ultimii ani pe care trebuie sa le vezi

0
4707

De câte ori ai încercat să găsești un film care să merite să fie văzut, dar nu l-ai găsit? Pentru cei care sunt într-o astfel de căutare sau chiar au renunțat blazați să mai caute filme care să îi uimească, am adunat 7 filme care cu siguranță se vor transforma în filme cult în următorii ani.

5  au apărut în anul 2012, plus două în 2011. Sunt pelicule care au potențialul de a te face să exclami: uau, ce film, n-am mai văzut de mult timp așa ceva!. Toate cele șapte sunt diferite de ceea ce vedem de obicei și cer un gust pentru diferit.  Mai mult de jumătate (Tabu, Oslo, Cosmopolis, Faust) dintre ele sunt discursive, bazându-se destul de mult pe cuvânt și argumentație, apropiindu-se într-o oarecare măsură de complexitatea discursului unei cărți. Un fenomen destul de rar pentru filme, care de multe ori se rezumă la a spune o poveste. În același timp, aproape toate filmele din listă nu au o acțiune liniară, scenele amalgamându-se fără o ordine temporală, provocarea înțelegerii sensului lor sau a acceptării livrării lor fiind semnificativă.

1. Tabu (2012)

    

Este un film portughez, prezent la Festivalul de la Berlin în 2012, unde a luat premiul criticii de film și care, apoi, a fost pe lista top 10 filme din 2012 ale celor mai relevante reviste din domeniu, dar mai ales ale “sacrei” Cahier du cinema.

Tabu are una dintre cele mai bune secvențe posibile de început. 5 minute de poezie pură, în care se setează atmosferă nostalgică și de dor a filmului. Dacă nu ai timp să urmărești întregul film, trebuie măcar să vezi aceste 5 minute în care discursul naratorului în cea mai melodioasă portugheză din voice over, muzica de bossa nova cântată minimalist la pian și acțiunea sunt perfect combinate.  Acesta este prologul lui Tabu, urmat de încă două părți: Paradisul pierdut și Paradisul.

Filmul este de fapt o poveste de dragoste, dar este spusă cu o asemenea melancolie amestecată cu autoironie și simț al absurdului și suprarealismului, încât nu dai ochii peste cap a exasperare. Faptul că este realizat de un fost critic de film se vede în modul în care curg cuvintele (discursul naratorului și dialogurile sunt excelente), dar se vede și în parada de referințe cinematografice. Regizorul Miguel Gomes știe lumea filmului ca pe propriul buzunar. Practic, Tabu trece cu noi prin multe etape ale istoriei cinematografiei și prin multe tehnici de filmare. În plus, ca în comediile lui Jacques Tati, multe scene par mute dar, deși vocile personajelor nu se aud, sunt audibile foșnete și sunete disparate, alese de regizor.

2. Post tenebras lux (2012)

            

Post tenebras lux are mai multe umbre și întunecimi decât lumină (lux) și are un început cel puțin la fel de bun ca filmul discutat înainte, Tabu. Cele două scene de început amestecă realismul și imaginarul într-un mod provocator. În prima scenă, un copil de 2-3 ani se găsește în mijlocul naturii mexicane la apus împreună cu o haită de câini și cu multe alte animale împrejur.  Se apropie furtuna, iar copilul dezorientat stă printre câinii agresivi. Imaginea scenei este perfectă, culorile sunt amețitoare, marginile imaginii sunt încețoșate parcă pentru a confuza și mai mult privitorul, iar tensiunea scenei te cuprinde visceral. În următoarea scenă, la care se sare fără o conexiune directă, un diavol roșu creat prin CGI intră într-o casă cu un set de unelte în mână.

Filmul în sine este o explorare a instinctelor distructive și pozitive din fiecare dintre noi și tensiunea dintre dorința de a face bine versus de a face rău etc. Scenele nu sunt neapărat legate între ele, putând fi în sine scurtmetraje, dar fiecare completează imaginea personajelor. Care nu este una gri, de oameni cu bune și cu rele, ci o imagine în care extreme cât se poate de radicale se întâlnesc. Mai ales personajele masculine din film au o latură profund bună, dar și una șocant de perversă și abuzivă. Cel care l-a ajutat pe personajul principal să își construiască noua locuință va fi și cel care îl va distruge, în timp ce acesta din urmă nu reușește să oprească înstrăinarea soției față de el și lasă să se vadă câteodată instincte animalice greu de intuit.

Post Tenebras Lux a câștigat în 2012 la Cannes premiul pentru cea mai bună regie.

3. Oslo, August 31 (2011)

                    

Este unul din cele mai perspicace filme din ultimii ani. Personajul principal al filmului, Anders, este un intelectual de 34 de ani din Norvegia care și-a ratat ultimii ani din cauza dependenței de droguri și alcool. Dar filmul nu este despre dependență în aceeași măsură în care, de exemplu, Trainspotting este, ci vorbește despre sensul vieții și dilemele pe care orice tânăr le are în legătură cu alegerile pe care ar trebui să le facă. Ieșit din centrul de reabilitare pentru un interviu în oraș, Anders încearcă să se sinucidă ca, apoi, să se întâlnească cu un vechi prieten. Discuția dintre cei doi analizează exact aceste alegeri pe care prietenul lui, Thomas, le-a făcut, în timp ce Anders s-a luptat cu dependența. Thomas este acum căsătorit, are un copil, merge la petreceri plicticoase unde nu are cu cine discuta nimic interesant și scrie despre subiecte academice foarte marginale, cu un public aproape inexistent.

Oslo, August 31 are în general două interpretări. Deși criticii sunt de acord că filmul demonstrează prin dialoguri o înțelegere profundă a crizelor vârstei adulte, unii consideră că Anders nu poate depăși realitatea anilor pierduți dependenței, în care nu a construit nimic. Pe de altă parte, Anders cred că înțelege limitările vieții burgheze și nu  o resimte ca pe o pierdere ci, mai degrabă, trăiește o criză a sensului mai adâncă.

Finalul filmului lui Joachim Trier nu face compromisuri, la fel ca și întreaga desfășurare de acțiune și dialoguri de până atunci.

4. Holy Motors (2012)

                            

Probabil cel mai cunoscut film dintre cele șapte prezentate, Holy Motors a intrat în competiția pentru Palme D’Or în 2012. Deși nu l-a câștigat, filmul copilului teribil al cinematografului francez, Leos Carax, a fost pentru mulți cinefili revelația acelui an, amintindu-ne multora dintre noi ce vrem cu adevărat de la un film bun. Imaginația cu care este scris te surprinde în fiecare scenă, la fel ca și vigoarea și spontaneitatea. De fapt, însă, filmul lui Leos Carax este creația unui regizor cât se poate de inițiat în istoria cinematografică mai nouă sau mai veche, făcând trimiteri de la filme vechi până la Cars, animașia Pixar a anilor 2000. Deși filmul pare făcut cu entuziasmul unui începător și realizat în primele decenii ale cinematografului, când încă totul era un experiment, Holy Motors este un film despre îmbătrânire, dezamăgire, pierdere, ca și despre reînnoire.

La fel ca și Tabu, Holy Motors este un film despre film, dar realizat cu un sens mai profund în același timp al morții cinematografului, ca și al unui nou sens al acestuia. Dar, mai presus de orice referințe cinematografice, Holy Motors este un film care nu plictisește niciun moment.

5. In another country (2012)

                                    

Este un film coreean, și el din 2012, și el prezent la Festivalul de la Cannes din același an.  Isabelle Huppert interpretează rolul unei actrițe franceze care ajunge într-o stațiune sud-coreeană. Filmul care începe realist este de fapt joaca unui scenarist cu diverse variante ale poveștii, dar nu orice joacă. Pentru că regizorul nu încearcă să ne surprindă cu părăsirea zonei naturaliste pentru a intra în zona convenției cinematografice și a filmului intelectualist. Deși neliniar și absurd, filmul nu își asumă convenționalismul, ci vorbește mai degrabă despre diferențele culturale dintre oameni de naționalități diferite și despre nuanțe psihologice fine.

In another country nu a provocat aceleași exclamații de plăcere și surpriză ca Holy Motors, Tabu sau Post Tenebras Lux, dar este, într-un ordin mai subtil, la fel de plăcut și oferă satisfacție cinematografică în aceeași măsură. Iar modul în care regizorul Sang-soo Hong își transmite ironiile la adresa inadecvării sociale a conaționalilor săi, ca și la adresa traiului burghez, este de un comic provocator și subversiv.

6. Cosmopolis (2012)

                                          

La fel cum mare parte din acțiunea lui Holy Motors se petrece într-o limuzină, în Cosmopolis chiar mai mult de jumătate din film se petrece într-o limuzină. Personajul principal este un tânăr foarte bogat dar de un nihilism gol. Are tot ce și-ar putea dori, dar în același timp nimic cu adevărat important.

Filmul nu are foarte multă acțiune, cum probabil ți-ai putut da seama din faptul că mare parte din scene se întâmplă în mașină. Dar intensitatea dialogului și a ideilor nu te face să simți lipsa ei. Experiența lui Cosmopolis este aceea oferită de un spectacol de teatru foarte bine pus în scenă pe baza unei piese excelente, în care plăcerea dialogului nu îți mai lasă timp și atenție pentru alte aspecte. Care, chiar dacă ar exista, nu ar face decât să te distragă de la dialog și te-ar face să pierzi nuanțe ale  argumentației.

Filmul lui David Cronenberg este o interogare a valorilor capitalismului, dar într-un mod mult mai subtil decât o fac documentarele sau filmele apărute în ultimii ani, după criza financiară.

7. Faust (2011)

                                                  

Faust vine de la discipolul lui Tarkovski, Alexandr Sokurov, și este ultimul său film din tetralogia despre putere. După filmele despre Hitler, Lenin și Hirohito, Faust vine nu ca o adaptare a cărții lui Goethe, ci ca un comentariu pe marginea ei. Realizat cu ajutorul financiar al lui Vladimir Putin, filmul lui Sokurov este probabil cel mai frumos dintre cele șapte discutate. Imaginea, de multe ori distorsionată, și culorile în nuanțe subtile construiesc o atmosferă apăsătoare și expresionistă, completată de o variantă a lui Mefisto care în loc de coadă are un mic sex bărbătesc și al cărui corp numai de om nu se poate numi.

Faust se deschide cu o scenă în care doctorul Faust îi face autopsia unui biet cadavru și se întreabă oare unde este localizat sufletul acestuia. Filmul în întregime este un comentariu pe această temă, carnalitate versus spiritualitate, dar într-un mod cât se poate de direct și fără fasoane, aproape brutal. Așa cum în scena autopsiei vedem măruntaialele revărsându-se, la fel și în celelalte scene vedem multă urâțenie interioară și exterioară. Totul după principiul: Everyone knows exactly what leads them to hell — and they do it anyway. Filmul auteurish al lui Sokurov te va prinde în mrejele acestui melanj de frumos și urât, și în dialogurile deștepte dintre intelectualul măcinat de gânduri și întrebări, Faust, și diavolul pe măsura lui de înțelept și atoateștiutor.

Faust a luat marele premiu la Festivalul de la Veneția, în 2011.

Citește și Top 15 soundtracks – filmele cu cea mai buna muzica

Top 10 Genii din Filme

 

Top 15 soundtracks – filmele cu cea mai buna muzica

Top 10 Genii din Filme

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here