A Girl Walks Home Alone at Night – Un videoclip Arctic Monkeys cu vampiri indie

0
823

Maşina retro şi actorul îmbrăcat precum un adolescent rebel din anii ’50-’60 care ascultă rock & roll te duc imediat cu gandul la videoclipurile pieselor Arabella şi R U Mine ale celor de la Arctic Monkeys.

Dar această reverie indie este spulberată brusc de peisajul ce pare desprins dintr-o mahala est-europeană bună de folosit ca fundal într-un film regizat de Kusturica, având o coloană sonoră asemănătoare unui cantec de jale în stil rusesc, dar cântat în dialectul Farsi (vorbit şi de iranieni). Şi ar fi rămas în registrul unui Fellini balcanico-persan dacă regizoarea Ana Lily Amirpour nu ar fi ales un decor urban industrial apocaliptic, prezentat nu într-o notă realist-dezolantă, ci halucinantă, în care pompează obsesiv un mix de influenţe muzicale catchy pentru fanii Clubului Control (vechi sau nou), seducându-te încă de la primele imagini dacă eşti un adept al experimentelor cinematografice alb-negru şi al filmelor fără un scenariu liniar. Un bonus pentru cei ce detestă clişeele: o vampiriţă introvertită, cu aer de tânără pierdută şi însingurată, îmbrăcată ca pentru o noapte într-un club underground, purtând un deja iconic tricou cu dungi a la Godard epoque…şi un văl care îţi permite să-i vezi totuşi acele trăsături persane misterioase.

Tulburător, suprarealist pe alocuri, nonconformist ca un film despre anii ’50, senzual-demonic până la sângele gustat de vampiri şi lasciv-melancolic precum notele unui cântăreţ oriental pierdut în periferia occidentală ce-l obligă să-şi pună acordurile pe noile beaturi sofisticate prelucrate pentru nişte urechi rafinate, dar care nu strâmbă din nas când mai dau peste un amestec intercultural, atâta timp cât este şlefuit de un DJ abil. Cam aşa poate fi descris A Girl Walks Home Alone at Night,ce ar putea fi o peliculă-cult pentru (contra)curentul underground în care tot ce poate fi comercial este dus la reciclat şi transformat într-un colaj de influenţe, cum se întâmplă şi cu poveştile despre vampiri din filmul regizoarei iraniene Ana Lily Amirpour, care simte pulsul generaţiei sale formată din hipsteri cultivaţi sau non-hipsteri ce au în comun cu ei dorinţa de a încerca noutăţi fără a fi speriaţi de lipsa unui cineast faimos de pe afiş, de întârzierea confirmărilor venite din partea criticilor sau de schimbarea macazului în direcţia experimentului.

Relaţia destructivă dintre tatăl dependent de narcotice şi fiul nevoit să fure pentru a-i face rost de acea doză vândută de peştele cartierului, gata oricând să-i facă zile fripte unei protagoniste ce pare o Cabiria din zilele noastre datorită unui licăr nostalgic nealterat de sordid, copilul rătăcind cu ochii trişti pe străzile pustii ale unui cartier muncitoresc, sondele cu mişcări neîntrerupte ca nişte capete de monştrii care vor să ciugulească din pământ ca dintr-un corp fără apărare şi imaginea unei rafinării în miez de noapte ar fi putut deveni elementele unui film despre o lume sufocantă, alienată, fără speranţă, în care personajele sunt captive şi nevoite să îşi caute o doză de seninătate în detaliile neînsemnate, minţindu-se că viaţa nefericiţilor de la periferie mai are şi petice de lumină. Dar Amirpour transformă fotografiile unui realism brut (şi brutal) într-o lume ireală, unde speranţa vine din zona fantasticului, a imaginaţiei, fie ea şi sub forma unei iubiri pentru o tânără-vampir sedusă pe nişte piese de indie rock, într-un cuibuşor boem improvizat la subsolul unei clădiri obscure.  

Asemenea fotografiilor alb-negru, care intreţin aparenţa irealului, a misterului şi a ieşirii din timp, filmului lui Amirpour menţine ambiguitatea, încât ai impresia ca îţi refuză dreptul de a-i cataloga filmul, de a-l introduce într-o categorie, jucându-se cu experienţa ta de cinefil. Exact când ai impresia că jocul actoricesc este o încercare de a parodia filmele hollywoodiene cu vampiri sexy, mai introduce nişte scene ce frizează neorealismul, apoi virează brusc spre halucinant. Dacă te bate gandul să iei dramele sociale prea în serios, introduce umorul negru involuntar pentru a-ţi aminti că nu ai voie să lasi emoţiile inspirate de film să devină sfredelitoare, ci doar nişte impresii plutitoare, suspendate până să-ţi încâlcească neuronii prinşi în ganduri profunde.

De fapt, în locul unei drame care să lase în urmă gânduri pregătite să te bântuie, zgândărite de revoltă sau de furia neputinţei de a schimba lumea sumbră a personajelor, A Girl Walks Home Alone at Night îţi livrează mai mult un basm despre cuplul primordial cu tentă de film experimental noir, pe care îl receptezi doar la nivel vizual şi auditiv, de parca ar fi proiectat într-un club mai puţin cunoscut de mase, unde stai pe nişte perne, având capul dat pe spate în semn de visare, în timp ce rulezi nişte amintiri induse de secvenţele alb-negru aranjate într-o succesiune ce mimează relaxarea nonşalantă pe coloana sonoră a unei trupe de indie rock intreruptă din când în când de mixuri electronice de un exotism hipnotic, deep. A Girl Walks Home Alone at Night mizează pe nevoia de candoare a celor gata să o nege în public pentru a nu fi consideraţi patetici, dar care trasar imediat ce muzica le induce transa aceea securizantă ce-i face pe necunoscuţi să rezoneze prin mişcări, soundtrack-ul dezinhibant fiind dublat de o succesiune de fotografii bicolore menite să ridice la suprafaţă tot ceea ce nu poţi spune în cuvinte fără a da peste clişee.

A Girl Walks Home Alone at Night a fost proiectat în cadrul BucharEST International Film Festival, ediţia din 2015.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here