A Pigeon Sat On A Branch Reflecting On Existence – Vindem umor negru

0
353

Natura umană are umor negru/absurd/ bizar, în funcţie de gusturile fiecăruia. Cam acesta pare a fi mesajul filmului A Pigeon Sat On A Branch Reflecting On Existence, realizat pentru a încheia trilogia prin care nonconformistul Roy Andersson vrea să arate ce înseamnă a fi un om viu.

Să nu te aştepţi la o definiţie pregătită special pentru cei care se iau prea mult în serios. Regizorul nu vrea să te lămurească, doar să te amuze, şi chiar reuşeşte, în cazul în care ai o slăbiciune pentru filmele avangardiste, fără o desfăşurare liniară, ce nu pot fi povestite, ci doar privite atent, scenă cu scenă, pentru a intra în atmosfera stranie întreţinută de tăcerile personajelor ce înteţesc umorul involuntar prin lipsa reacţiilor fireşti.

Dacă este primul film regizat de Roy Andersson pe care îl vezi, te va intriga modul în care viaţa cotidiană lipsită de culoare a unor comis-voiajori fără noroc se tranformă într-o realitate aberantă, halucinantă, numai cu ajutorul unor decoruri minimaliste, neschimbate. În timp ce încearcă să-şi vândă marfa, cei doi comis-voiajori descoperă umanitatea plăpândă, contradictorie, demnă, crudă, autoironică, dezolantă, sarcastică, dar gata oricând să se ia în râs. Călătoria protagoniştilor pe urmele acelui câştig minim, ce se dovedeşte a fi unul himeric, devine o preumblare comică printr-un muzeu al excentricităţii umane camuflate în rutină, până când un detaliu venit din alt peisaj întrerupe banalitatea ce le ofera personajelor secundare inerţia şi privirile goale specifice unor vietăţi împăiate. O zi petrecută la cârciumă, de exemplu, ia forma unui colaj excentric prin introducerea unor personaje desprinse dintr-o paradă a costumelor de epocă, în frunte cu suveranul dornic să afle mai multe despre ospătar. Ceea ce te uimeşte este indiferenţa personajelor când sesizează apariţia unor amănunte ciudate, pe care le acceptă ca fiind o parte din real. Poate singurul detaliu ce dă în vileag strecurarea subtilă a straniului în firesc este o scenă decupată dintr-un coşmar suprarealist despre colonişti, în care se arată ce se află în spatele unei armonii de sunete, coşmar apărut parcă după citirea povestirilor din Istoria universală a infamiei de Borges.

Atmosfera ireală, creată de anumite decoruri suspendate în afara timpului, ca într-o poveste dintr-o lume paralelă, aminteşte de filmele unui regizor cu nume asemănător – Wes Anderson, doar că, atunci când vezi filmele lui Roy Anderson, elementele ce fentează realismul capătă notele umorului negru şi ale semnificaţiilor greu accesibile, ce se vor descifrate vizual, nu prin alcătuirea unei poveşti în culori de bezea. Scenele bizare din acest film nu ar trebui puse cap la cap, ci doar privite ca nişte manifestări simultane ale unei existenţe devenite comice prin evaporarea bruscă a previzibilului din cotidian. De fapt, aspectul comic se bizuie tocmai pe contrastul dintre aşteptările simple ale protagoniştilor şi reacţiile absurde ale celor din jur când se confruntă cu moartea, singurătatea sau pierderile afective. Reacţiile ciudate, ajunse sursa comicului, sunt exprimate mai mult prin mimica şi gesturile liniştite până la apatie, dar animate de una-două replici răzleţe.

Filmul pare lipsit de coerenţă, scenele reproducând ideea unui hazard continuu, deghizat în viaţa de zi cu zi a celor doi comis-voiajori, care se chinuiesc să vândă nişte dinţi de vampir şi alte nimicuri. Peregrinările acestora, însoţite de micile certuri inevitabile, sunt aţa care leagă aceste scene între ele, astfel încât să poţi extrage un mesaj din film, dacă vrei neapărat o poveste cu sens. Dacă nu vrei o minimă ordine, perfect! Te vei putea bucura mai bine de talentul regizorului de a transforma condiţia fiinţei umane într-o comedie absurdă, în care momentele banale alcătuiesc un caleidoscop al ipostazelor solemne şi ridicole ce se vor suprapune în lumini diferite. Abia când începi să înţelegi că trebuie să vezi detaliile, nu ansamblul, vei aprecia talentul lui Andersson de a da glas tăcerii, scoţând hohote de râs din muţenia unor personaje şi din amănunte neînsemnate, în timp ce dialogurile sunt reduse la nişte răspunsuri monosilabice sau la cuvinte repetate obsesiv, ca într-o piesă de teatru absurd.

Câştigător al trofeului de la Veneţia (Leul de Aur), filmul a deschis ediţia din 2014 a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF).

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here