Abatorul cinci – Si compasiunea poate avea umor negru

0
287

Kurt Vonnegut face parte din categoria scriitorilor care pot folosi umorul negru lângă o groapă comună fără a cădea în vulgaritatea băşcaliei şi a grotescului. Oricât ar părea de greu, astfel de scriitori pot schimba lacrimile milosului cu acea compasiune plină de umor, prin care învinşii aleşi din populaţia civilă, străină de politica frontului de luptă, îşi (re)capătă demnitatea. Abatorul cinci, un roman-cult inspirat din episoadele celui de-al Doilea Război Mondial, readuce la suprafaţă momentul bombardării unuia dintre cele mai frumoase oraşe-Dresda (considerat Florenţa Germaniei). Peste 100.000 de oameni şi-au pierdut viaţa. Mulţi au refuzat să audă de mila faţă de locuitorii oraşului. Erau consideraţi nişte mesageri ai nazismului, aşadar o meritau. Abia când un scriitor precum Vonnegut a rupt sigiliul tăcerii colective şi al interdicţiei subînţelese a (re)devenit o normalitate să te revolte distrugerea unui oraş prin transformarea lui într-un crematoriu sub cerul liber.

La rândul său martor al bombardamentului asupra Dresdei în perioada în care ajunsese un soldat căzut prizonier pe frontul german, Kurt Vonnegut îl creează pe Billy Pilgrim, americanul cuminte având o slujbă stabilă şi puţine tentaţii în jur, ce nu ar fi avut motive să-şi părăsească mult prea micul oraş pentru a şti despre existenţa lui şi alte persoane în afara vecinilor. Dar prins în vortexul unui conflict fără precendent în istorie, ajunge în postura de adolescent provincial nimerit într-un oraş măreţ prin frumuseţea arhitecturii, încât ar fi putut deveni un d’Artagnan al zilelor noastre sau, mai bine zis, vărul tălâmb de la ţară al muschetarului, eşuat înainte de-a fi considerat un erou.

Totuşi, Vonnegut îl despăgubeşte pentru neajunsurile unui trup firav, care în ţara oamenilor de succes ajunge să trezească hohote de râs, oferindu-i o soţie ce a venit la pachet şi cu afacerea tatălui ei, pe care harnicul ucenic de altădată, nimeni altul decât Billy, o duce pe culmile profitului. Şi îi mai oferă ceva personajului său: capacitatea de la călători în timp, astfel încât să poată străbate anii în câteva minute. Aşa ajunge din frumoasa Dresda, încă nebombardată, pe o planetă stranie, unde, alături de o vedetă din filmele pentru adulţi, devine unul dintre exponatele umane de la grădina zoologică vizitată de nişte extratereştrii. Astfel, viata lui se împarte între front, reputaţia de stâlp al societăţii şi repetatele călătorii spre misterioasa planetă denumită şi Tralfamadore, cu ai săi tralfamadorieni care ştiu cum să lege clipele vesele între ele, astfel încât să îl înveţe pe Billy să uite de oraşul bombardat, de care se îndrăgostise, în ciuda statutului umil de prizonier. Problemele reapăreau când Billy, rămas văduv, pleca în turneu la posturile de radio pentru a le vorbi pământenilor ce au uitat să trăiască vesel despre înţelepciunea tralfamadorienilor, spre disperarea fiicei sale, care îşi privea tatăl cu spaima călătorului nimerit în acelaşi vagon al ultimului metrou cu excentricul bănuit de psihoză din cauza experienţelor neverosimile povestite cu prea multă fermitate. Tocmai din această pendulare insolită între societatea postbelică, trecutul marcat de imaginea morţii şi planeta extratereştrilor fericiţi naşte întamplări ameţitoare, povestite într-un ritm discontinuu şi halucinant, precum şi multe replici pline de umorul amar degajat de satirizarea naturii umane surprinse în lumina instinctelor distructive.

Citind romanul, vei învăţa să exersezi umanismul de război, în varianta bizară, care te face să râzi în hohote până stârneşti dezaprobarea celor gravi, ce îţi fac semne deloc discrete menite să te certe pentru modalitatea nelalocul ei de a-ţi manifesta compasiunea. Dar ei nu au citit acelaşi roman, cel puţin nu şi acele pagini în care prizonieratul de pe frontul german ajunge să fie transformat de camarazii lui Billy într-o scenetă ce se vrea un musical interpretat de nişte amatori deghizaţi în personajele dinCenuşăreasa prin folosirea unor costume găsite în culisele unui cămin cultural în varianta occidentală a orăşelului uitat de lume. Însăşi existenţa lui Billy este o sfidare a tiraniei ce a pornit luptele din timpul războiului, indiferent de tabere. În timp ce dictatorii cad precum piesele unui domino sinistru, băiatul ce stârnea glume pe front începe să defileze în costumele sale ridicole, ce îi ţin loc de haine, doar că ajunge la performanţa de a defila viu. Este o fantomă ciudată pe străzile bombardate ale Dresdei, pline de cenuşă, dar tocmai prin faptul că poate privi întreaga tragedie colectivă din postura personajului mărunt în aritmetica luptelor îl transformă în cel mai uman dintre martorii posibili.

Deşi pare expediat de pe lună direct pe planeta Pământ (unde cei din gaşca exemplarelor puternice au dreptul să-i înghită pe cei slabi, că doar aşa merg lucrurile), ca apoi să primească un şut cosmic pentru a fi trimis direct pe Tralfamadore, planeta extratereştrilor ce ştiu cum să-şi trăiască viaţa optimişti, mai ceva decât un guru al conferinţelor motivaţionale, Billy îşi păstrează luciditatea. Este luciditatea naivului ce nu s-a maturizat suficient de mult pentru a vedea în ideea de război o necesitate în drumul spre binele omenirii. În ochii săi, pământenii, prin absurdul conflictelor stârnite, i se par la fel de străini de lumea lui precum extratereştrii de pe Tralfamadore.

Editura Art, 2014

imagini: theibtaurisblog.com/albumwar2.com

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here