Across the River and into the Trees – Venetia ultimei iubiri si muza lui Hemingway

0
630

Across the River and into the Trees poate fi considerat cel mai tandru roman al lui Hemingway. În timpul vieţii lui a fost prea puţin apreciat de critici şi eclipsat de cărţile sale cult despre războaiele din Europa sau despre Parisul anilor nebuni. În zilele noastre, acest roman al clipei plutitoare şi al graţiei feminine scurse printre amintirile războiului are toate şansele de a redeveni în ochii cititorilor la fel de faimos precum oraşul de pe lagună. Adaptarea cinematografică în regia lui Martin Campbell, avându-i pe actorii Pierce Brosnan, Maria Valverde şi Isabella Rossellini în rolurile principale, îi poate reda strălucirea acestei poveşti despre graniţa volatilă dintre frumuseţea vieţii, redescoperită într-un oraş devenit sinonimul sublimului pentru un martor al barbarismului, şi dezolarea lăsată în urmă de un trecut zguduit de ororile frontului, mereu prezente precum nişte fantome în multe dintre povestirile şi romanele ce l-au consacrat pe Hemingway.

În lumea unui scriitor devenit faimos prin talentul de a comprima tensiuni şi drame spectaculoase în cea mai scurtă frază, un roman despre Veneţia surprinsă de cei ce preferă lentoarea nostalgiei şi a plimbărilor meditative poate fi promisiunea unui răgaz ce permite o relaxare a conciziei bine calculate în favoarea unei risipe de pasaje descriptive, de picturi în cuvinte. Personajul central, un colonel american, este acaparat de trăirile ce anunţă o iubire tardivă, care ar fi impus o prelungire nostalgic-sentimentală a frazei în care impresiile stârnite de amănuntele decorative ce reflectă palatele oraşului interferează cu stările protagoniştilor.

De promisiunile acelei Veneţii despre care se tot spune că invită la iluzii şi aventuri galante, ce îşi datorează faima unor ademeniri feminine legendare, nu scapă nici măcar yankeul uns cu toate alifiile, care a participat la eliberarea Parisului. Ajuns la 50 de ani şi având urmele rănilor de război încă vizibile, colonelul american ce îşi presimte finalul primeşte şansa ultimei iubiri în compania Renatei, o contesă în vârstă de 19 ani. Prospeţimea, candoarea şi ludicul se întâlnesc, într-un existenţialism subtil, cu teama de moarte, în pasaje în care frazele simple ascund trăirile răvăşitoare, devenite acea parte nevăzută a unui iceberg, dar care poate fisura certitudinile de la suprafaţă.

Lectura este cu atât mai intensă dacă eşti curios în legătură cu biografia femeii care l-a inspirat pe Hemingway atunci când a creat-o pe Renata, iubita personajului central. Existenţa ei reală fascinează datorită legăturii adânci dintre poveste şi omagiul adus personalităţii feminine ce aminteşte de farmecul unei lumi apuse. Ea se numea Adriana Ivancich, provenea dintr-o familie de nobili de pe coasta dalmată, stabilită în Veneţia secolului al XIX-lea. Abia iesită din adolescenţă, Adriana Ivancich a devenit muza care i-a redat inspiraţia lui Hemingway. El se apropia de vârsta de 50 de ani, fiind cu 30 de ani mai în vârstă decât ea. Povestea lor a fost menţionată şi în cartea de memorii scrisă de aceasta – La Torre Bianca.

Cititorii obişnuiţi cu stilul concis al povestirilor, în care se poate aprecia cel mai bine calitatea de inovator al scriitorului pasionat de vânătoare, box şi coride, vor fi intrigaţi de acest roman. Vor vrea să descopere cum se împacă abundenţa decorativă şi afectivă atribuită Veneţiei cu minimalismul asociat unei scriituri puternic influenţate de anii în care Hemingway a fost jurnalist. Îl va obliga spectaculoasa şi generoasa Veneţie să devină un risipitor al cuvintelor descriptive, să recurgă la melancolia visătorului pentru a domoli temperamentul impetuos al yankeului adept al unei reputaţii virile de modă veche, din care nu lipsesc bătăile administrate marinarilor ce îi jignesc iubita, vorbele colorate sau pasiunea pentru vânătoare? Să ţină în frâu efervescenţa atribuită francheţii plebee bine exploatate în povestirile sale pentru a da bine în mediul rafinat al nobilei ce l-a inspirat când a creat-o pe Renata, personajul feminin de o frumuseţe răpitoare şi eleganţă aristocrată, care îi oferă ultimele momente de frenezie unui colonel american ce a depăşit jumătate de veac de existenţă zbuciumată? Sau Veneţia va fi cea obligată să-şi restrângă extravaganţa şi să facă unele concesii de la risipa ornamentelor pentru a încăpea în simplitatea unei fraze debarasate de tentaţia descrierii flamboaiante a bogăţiei sale arhitecturale şi a ritualurilor amoroase elaborate?

Vei descoperi în acest roman o Veneţie somnolentă, în culorile discrete ale iernii, când respiră o melancolie ce invită la o reflectare asupra vieţii şi a tinereţii efemere. În această Veneţie în repaus, colonelul american Richard Cantrell îşi caută un refugiu, după ce îşi aminteşte mândru cum a reuşit să apere oraşul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Visează, asemenea multor străini plecaţi din lumi plate, să îşi petreacă restul zilelor aici, sincronizându-şi timpul personal cu tot ce are oraşul mai bun de oferit pentru simţurile unui om simplu.

I ought to live here. On retirement pay I could make it all right. No Gritti Palace. A room in a house like that and the tides and the boats going by. I could read in the mornings and walk around town before lunch and go every day to see the Tintorettos at the Academia and to the Scuola San Rocco and eat in good cheap joints behind the market, or, maybe, the woman that ran the house would cook in the evenings.

Colonelul sedus de Veneţia nu avea pretenţia unei vieţi strălucitoare. Totuşi, Veneţia nu îi pregăteşte o pensionare lină, şi nici simplitatea pitorească a unei pensiuni anonime, departe de forfota din Piazza San Marco şi a localurilor frecventate de compatrioţii săi. Pasiunea pentru Renata, una dintre frumuseţile oraşului, îl poartă spre decoruri fastuoase, dar huzurul şi tentaţia superficialului sunt domolite de nişte dialoguri încărcate de melancolie, de conştientizarea ireversibilului amânat de reacţiile adolescentei fascinate de poveştile despre lupte şi aventuri, ce devin oglinda confirmării unei masculinităţi deturnate mai degrabă spre căutarea inocenţei de la începuturi, spre intimitatea emoţională ce alungă orice invitaţie vulgară.

Oricât de pregnantă ar fi vocea americanului ce respinge dulcegăriile calofile, devenit un alter-ego al lui Hemingway, este greu să ignori desfăşurarea seducătoare a Veneţiei cu aer enigmatic. Este invocată, ca printr-o pâclă de februarie deasupra apei, gloria ei de odinioară. Povestea generalului captivat de frumuseţea unei adolescente veneţiene este puternic ancorată în trecutul aristocratic, al palatelor şi al poveştilor amoroase dense precum abundenţa goticului adaptat la strălucirea Serenissimei. Nu este o întoarcere în trecutul celor ce ignoră schimbările, himerică precum amorul crepuscular la care invită Veneţia în perioada scurtă de acalmie din timpul iernii, ci o scufundare conştientă într-un peisaj ireal, aşa cum este pasiunea unei tinere contese pentru un fost soldat trecut de prima tinereţe. Personajul central nu îşi face iluzii, ci doar pluteşte într-un timp al iubirii scurte, despre care ştie că se va termina mult prea curând. Pentru a nu tulbura atmosfera ce reflectă o lentoare atemporală, Hemingway înlocuieşte acţiunea cu dialogurile duioase dintre Richard şi Renata, ce plutesc deasupra unei existenţe devastate de amintirea unui război mondial, precum ceaţa subţire ce învăluie Piazza San Marco dimineaţa, amânând ivirea frumuseţii în faţa străinului ce abia părăseşte ambarcaţiunile pentru a pune pentru prima oară piciorul în paradisul plutitor.

Atrasă de uniforma lui şi de curajul de aventurier asociat ei, Renata îi cere lui Richard să îi povestească despre zilele petrecute pe front. Pentru ea, Richard este genul de bărbat umblat prin lume, direct, ce nu se teme să folosească expresii neruşinate într-o engleză obraznică, rebelă, nepredată de guvernanta unei contese. Dialogurile dintre ei par un flirt copilăresc, în care un bărbat matur savurează tachinările de visătoare răsfăţată ale Renatei, însă este suficientă o întrebare indiscretă a ei pentru a-l face să-şi amintească de gândurile cutremurătoare despre zilele petrecute pe front, lansându-se într-o meditaţie gravă, despre intersecţia dintre setea de frumuseţe, moarte şi degradare.

Hemingway te surprinde prin modul în care introduce toate problemele Europei din anii ’40 fără a tulbura lentoarea melancolică a unei Veneţii tăcute şi mai ales prin trasarea unei punţi între doi parteneri aparent incompatibili, păstrând intacte atât frenezia Renatei, cât şi trăsăturile colonelului nostalgic, pe care alţii l-ar fi considerat un barbar la porţile Serenissimei. La început, Richard seamănă cu un bărbat impozant şi stăpân pe sine, care ajunge să facă declaraţii romantice în gondolă, în timp ce soarbe din priviri o fetişcană ţinută în puf, care îi oferă ca suvenir portretul ei, aşa cum făceau aristocratele înamorate, şi o bijuterie preţioasă, pe care să o poarte mereu ca talisman, în momentele dificile.

Replicile sentimentale date de personajul său masculin te fac te fac să afirmi că Hemingway fie a fost ispitit de farmecul iubirilor de altădată, pline de gesturile de un devotament feminin desuet, fie îi rezervă protagonistului său o lovitură finală dură, risipindu-i brutal iluziile unei veri indiene aciuate în iarna veneţiană. Doar că vizionarul prozei scurte şi al dramelor complicate reduse la intensitatea unei fraze scurte, percutante, ştie să păstreze echilibrul în oraşul palatelor încărcate şi al trăirilor copleşitoare precum faţadele renascentiste. Asemenea unui gondolier experimentat, care ştie cum să poarte cocheta ambarcaţiune cu visătoarea contesa adolescentă şi colonelul sedus, astfel încât să evite pericolele mareei capricioase, Hemingway reuşeşte să-şi strecoare textul încât să pătrundă în inima unei lumi noi, fără a se rătăci îndepărtându-se de propria identitate literară. În romanul său ajunge să împace stilul concis şi omagiul generos cerut de un decor sofisticat. Păstrează dialogurile în care simplitatea replicilor ascunde o tăcere mult mai grăitoare, evită în ultima clipă artificiile sentimentale de prisos, lăsând în acelaşi timp oraşul din imaginarul colectiv să se infiltreze nestingherit în povestea personajelor, fără a o încărca prin detalii artificiale, de dragul unei atmosfere spectaculoase.

Across the River and into the Trees este o demonstraţie matură de echilibru estetic, de stăpânire a unui simţ al proporţiilor. Nici Veneţia ornamentelor încărcate nu sufocă textul, eclipsând prin umbrele trecutului prezentul protagoniştilor, nici simplitatea nu reduce oraşul la sobrietatea unei tăceri austere. După cum personalitatea colonelului pragmatic se împacă duios cu visurile adolescentine ale contesei veneţiene, stilul lui Hemingway se contopeşte firesc şi discret cu spiritul oraşului.

Hemingway reuşeşte să evite melodrama şi frământările obositoare atribuite unei tentaţii nebuneşti de a recupera o tinereţe pierdută în războaie. În locul scenelor tulburătoare, obsesii, toane, reacţii pătimaşe, tachinări feminine umilitoare, cărora le-ar fi putut cădea victimă bărbatul de peste 50 de ani, iremediabil îndrăgostit (de fapt) de promisiunea regenerării, vei avea parte de nişte dialoguri ce includ o fluiditate ce permite ca ludicul şi melancolia, efervescenţa nerăbdării şi lentoarea să se îmbine într-o intimitate emoţională ce alunecă natural între prospeţimea lejeră a noului început şi profunzimea contemplativă a existenţei îndelungate, ce nu mai crede în falsele speranţe, ci doar în răgazul clipei suspendate.

Chiar şi un roman considerat la timpul lui atipic pentru un astfel de scriitor îţi demonstrează că Hemingway rămâne Hemingway, chiar şi în oraşul unei relaxări lascive, ce opreşte fluxul memoriei în paradisul hedonismului elegant. Nici în decorul veneţian personajele sale nu pot renunţa la amintirile războiului (există scene tensionate de ciocniri între colonelul alăturat aliaţilor eliberatori şi câţiva tineri fascişti ce îl provoacă), însă acest şuvoi al amintirilor dureroase căptuşite de impresiile vindecătoare stârnite de privirile unei tinere care ascultă lacom aventurile unui bărbat ce ar fi putut considera că nu mai are nimic atractiv îi dau acestei cărţi farmecul misterios al celebrei picturi Palazzo da Mula, a lui Monet. La fel ca tabloul realizat de Monet, romanul îţi arată o lume care îşi păstrează strălucirea chiar şi atunci când nuanţele ravisante sunt domolite de melancolie.

Across the River and into the Trees - coperta

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here