Adieu au language – Asteptandu-l pe Godard sau despre noul val experimental 3D

0
287

Dacă nu ai fi ştiut că este vorba despre o creaţie semnată de Jean-Luc Godard, Adieu au languageţi s-ar fi părut un film exprimental 3D la graniţa dintre perspectiva existenţialistă, semiotică şi critica societăţii occidentale, regizat de un nou copil teribil al cinematografiei contemporane.

Revenit în 2014, Godard se dovedeste a fi un cameleon dornic să ia peste picior noua modă a filmelor comerciale, înlocuind ochelarii prin care Jean Seberg se uita la Jean-Paul Belmondo cu o pereche de lentile 3D. Aşa cum ironiza prin nonşalanţa lui Belmondo convenţiile hollywoodiene, tot aşa, peste mai bine de cinci decenii, ia în derâdere adicţia dezvoltată în relaţia omului modern cu virtualul, folosind tehnlogia 3D pentru a reîntoarce nevoia de spectaculos spre intimitatea umană din spaţiul cotidian. În locul invaziilor extraterestre şi al luptei cu gladiatori, vedem flori pastelate în 3D, obiectele banale dintr-un living sau măsuţa unui anticar.   

Înainte de a lansa Adieu au langage, Godard le-a arătat cinefililor o poezie vizuală, considerată a fi o schiţă a ceea ce urma să le prezinte la Cannes, oferindu-le  scurtmetrajul Les trois desastres, în care se juca folosindu-se de tehnica 3D. La începutul lunii aprilie, regizorul a prezentat acest film scurt, incluzându-l într-un triptic pentru a celebra oraşulul portughez vechi de 2000 de ani, Guimaraes, ales capitală europeană în 2012. Celelalte două scrurtmetraje au fost realizate de Peter Greenaway (Just in Time) şi Edgar Pera (Cinesapiens).

Adieu au langageredefineşte aşteptările spectatorului legate de un film 3D. Interesul nu este trezit printr-o acţiune zgomotoasă, ci prin transformarea fiecărei scene într-un experiment vizual neconvenţional. Retina este luată cu asalt de jocul adâncime-apropiere, iar trecerea de la bidimensional la tridimensional se face printr-o succesiune de iluzii optice, încât ai impresia că anumite obiecte vor cădea din ecran direct în sala de cinema. Regizorul francez arată cum decorurile minimaliste pot deveni o imagine spectaculoasă prin scoaterea obiectelor din banal şi transformarea lor în succesiuni şi suprapuneri cromatice luminose, în constrast cu apăsătoarele trimiteri spre marile teme sociale şi politice din universul cuplului măcinat de întrebări legate de sensul vieţii.

La fel ca în A bout de souffle, Godard sabotează așteptările cinematografice cu acelaşi dialog aparent lipsit de noimă, cu replici sumare, și le dublează, de data aceasta, cu pasaje din cărţi şi citate filosofice despre istoria secolului XX, despre libertate, umanitate, socialism, globalizare şi umanitate. Sub pretextul urmăririi cuplului prezentat în culori stinse şi imagini dominate de cromatica nudului, aproape fotografice, Godard alcătuieşte un poem vizual, prin care fiecare cuvant, înainte de topire, are grijă să explodeze în sensuri ermetice, asemenea unui test proiectiv, plin de asociaţii verbale libere sau pete de cerneală prelinse pentru a se metamorfoza la nesfârşit. 

Fără acţiune coerentă, fără intrigă sau răsturnări de situaţie! Povestea? Inexistentă. Emoţiile transmise: copleşitoare, datorită unui colaj bizar format din sunete, imagini, texte inscripţionate pe coperţile unor cărti sau cadre din filmele clasice, semn că nu s-a lecuit de trimiterile spre operele-fetiş ale occidentalilor şi spre filmele-cult din epoca de aur a creaţiilor alb-negru, obsesie prezentă şi în debutul cu A bout de souffle. De fapt, un curator nonconformist ar fi putut face din acest film o expoziţie de artă contemporană, segmentându-i scenele şi reproducandu-le cu ajutorul instalaţiilor video, fotografiilor, picturilor abstracte şi iluziilor optice ce ar mări şi ar scoate în relief volumele. Părăsind spaţiul dedicat acestei expoziţii- colaj, ai avea aceleaşi stări ce se ţin scai de tine odată ieşit din sala de cinema: un melanj copleşitor gata să se joace cu toate acele emoţii greu de exprimat prin cuvinte, în care se unesc teama indescriptibilă, senzaţiile adânci, nihilismul şi epuizarea afectivă a omului contemporan. 

Noul film al lui Godard nu se dezice de crezul său iniţial privind cinematografia pură. Filmul nu trebuie povestit, ci simţit, într-un straniu şi intraductibil dialog dintre percepţia spectatorului şi viziunea regizorului despre umanitate, politică, societate şi moarte. Asemenea tuturor acelor creatori adepţi ai exprimentului, Godard nu crede în respectarea unor convenţii menite să-l apropie pe cineast de spectatorul său, ignorând sanctitatea conceptului de public-ţintă, indispensabil mixului de marketing ce promovează filmul ca orice alt produs. Dimpotrivă, în epoca unei adaptabilităţi comerciale, Godard nu vine în întâmpinarea spectatorului, ci îi cere să vina el spre lumea cineastului. Îi interzice orice încercare de identificare cu personajele, ce nu mai sunt de fapt personaje în sensul clasic al termenului, ci nişte purtătoare ale manifestelor şi discursurilor filosofico-artistice închise într-un propriul univers.

Acest Godard reapărut cu al său manifest din Adieu au language ţi se prelinge pe sub piele, iar imaginile şi replicile sub forma unor axiome sumbre ale personajelor te aruncă imediat în caruselul emoţiilor trepidante, încât la coborâre mai ceri să te urci încă o dată. Ai vrea să poţi opri fiecare scenă, astfel încât să o poţi (re)simţi în voie, ca într-un muzeu viu, unde artele nasc hibrizi multisenzoriali.

Filmul Adieu au langage a fost proiectat în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here