Adolf H. Doua vieti – Freud ar fi facut un pictor inofensiv dintr-un viitor dictator

0
1259

Curiozitatea şi plăcerea lecturii oferite de romanul Adolf H. Două vieţi sunt la fel de puternice precum repulsia simţită când vezi numele lui Hitler pe coperta unei cărţi.

Ideile îndrăzneţe demne de revelaţiile unui psihanalist şi observaţiile psihologice uimitoare te vor face să consideri Adolf H. Două vieţi cel mai bun şi profund roman scris de Eric-Emmanuel Schmitt. Are o consistenţă şi o scriitură provocatoare şi cutremurătoare, diferite de cele descoperite în alte romane ale sale. În confesiunea din ultimele pagini ale volumului (după încheierea acestui roman), Eric-Emmanuel Schmitt declară că a vrut să scrie un roman de mici dimensiuni, cum sunt acelea ce l-au făcut celebru. Însă ampla documentare şi dorinţa de a coborâ în adâncurile naturii umane (nu a crezut nici o clipă că maleficul din Hilter este un aspect străin umanităţii, o excepţie care nu se poate repeta) l-au convins că trebuie să ducă la bun sfârşit un roman mult mai elaborat, care să dea viaţă fiinţelor, epocilor, locurilor, nu doar ideilor. Vei descoperi astfel o relaţie foarte bine explorată, şi fertilă pentru densitatea romanului, între personalitate şi valorile unei anumite epoci.

Mulţi i-au spus lui Schmitt că scrierea unui astfel de roman ar însemna finalul carierei sale din cauza reputaţiei pătate. Hitler nu avea ce să caute în lumea personajelor sale pline de umanitate. Că ar fi fost considerat un scriitor fascist.

Să inventezi un dublu inofensiv al lui Hitler ar putea fi considerat un act de blasfemie, o lipsă de respect la adresa celor pe care dictatorul comparat cu diavolul i-a făcut să cunoască iadul. Totuşi, ceea ce îi va cutremura, indigna sau invita la reflecţie pe cititori nu este curajul de a inventa o dublură bună a lui Hitler, ci de a sugera că Hitler nu este străin de noi, că nu este un personaj istoric excepţional ci unul care doar a şlefuit pornirile distructive ce zac de fapt în fiecare dintre noi, până a obţinut ceva monstruos. Hitler nu este in-umanul, bizarul, nu este străinul malefic, pe care nu îl putem înţelege, ci are aceleaşi trăiri cu ale tuturor oamenilor, doar că a preferat calea distructivă pentru a scăpa de apăsarea unora dintre ele. Hitler s-a simţit învins, nedreptăţit, umilit, inadecvat, respins, însingurat, nedorit. Aceste trăiri sufocante, care pot distruge stima de sine, nu apar doar în cazul dictatorilor. Nu amplificarea acestor trăiri survenite în urma unei traume, a unei copilării marcate de violenţă nasc dictatori, ci mecanismele de contracarare a lor, care pot fi unele sănătoase, ducând la vindecare, sau unele care pot alimenta ura devenită un catalizator al fanatismului, al dorinţei de a domina şi de a suprima.

Latura terifiantă a romanului este de fapt această revelaţie pe care o are cititorul despre natura umană şi despre vecinătatea părţii sănătoase, care poate crea pentru a se vindeca, şi a celei scufundate în sinistru, care ucide. Nu vei avea parte de scene ce descriu infernul din lagăre, cum ai văzut în Fiul lui Saul sau în Paradise. Infernul este, în acest roman, partea incomodă, neasumată a naturii umane, atribuită mereu unei personalităţi istorice malefice, despre care se spune că este greu de înţeles, deşi nu este străină de semenii săi.

Schmitt ne face să conştientizăm că toţi am fost la un moment dat intoleranţi faţă de o persoană cu valori diferite. Că am fost la un moment dat tentaţi să adoptăm confortul iluzoriu al raţionamentelor simplificate, ce nasc prejudecăţi şi nişte soluţii aparent eficiente pe termen scurt, însă cu efecte sumbre pe termen lung. Campaniile electorale pentru Brexit şi pentru tabăra Trump au scos la suprafaţă, prin apelul la frica faţă de străin, seminţele pornirilor distructive, ale xenofobiei, ale unei agresivităţi primitive, ce abia aşteptau să încolţească. Dacă am fi fost vulnerabili şi am fi nimerit într-o societate bolnavă, aflată în derivă după un război cumplit, aşa cum era cea în care s-a format personalitatea lui Hitler, am fi riscat să cădem sub vraja unui discurs extremist, zbierat de un lider carismatic mesianic. Nu suntem feriţi de trăirile distructive, dar le putem dezamorsa la timp dacă avem curajul de a ne cunoaşte. Aceasta este revelaţia (uneori) incomodă la care invită lectura unui roman în care alternează nevoia de afecţiune cu autoizolarea într-un univers personal în care grandomania striveşte orice urmă de umanitate.

Îndrăznind să inventeze un al doilea Hitler – o alternativă inofensivă, ce atinge gloria prin creativitate, nicidecum prin satisfacerea nevoii de a domina – Schmitt dovedeşte că deţine flerul şi migala unui psihanalist uns cu toate alifiile, mai ales când redă înfricoşător şi totodată provocator precum un tablou suprarealist o personalitate dedublată, o scindare metaforică între bine şi răul absolut. Această dedublare dă naştere jocului dintre fragilitate şi malefic, dintre vigoarea şi insolenţa creativităţii şi rigiditatea fanatismului. Vei avea impresia că autorul vrea să forţeze graniţele realităţii confirmate de sursele istoricilor, provocând nu numai adevărul, ci şi toate certitudinile unui cititor avizat.

Adolf H. Două vieţi este un roman greu de trecut cu vederea. Te va răscoli, te va înfricoşa, dar te va şi captiva datorită analizei psihologice uimitoare a lui Schmitt. Această analiză fină are forţa stupefacţiei provocate de o pictură suprarealistă inspirată dintr-un vis ciudat în care se contopesc frumuseţea şi grotescul. Îi va impresiona până şi pe cei ce nu sunt neapărat nişte admiratori ai stilului său. La început eşti izbit de alăturarea pe coperta unei cărţi a numelui unuia dintre cei mai şarmanţi şi iubiţi autori contemporani datorită mesajelor umaniste ce invită la compasiune, iertare şi toleranţă, şi numele celui mai detestat om care a existat vreodată, ale căror discursuri furibunde şi decizii politice au promovat nişte valori total opuse celor din cărţile lui Eric-Emmanuel Schmitt.

Pe măsură ce te aventurezi în lectura solicitantă emoţional, vei fi intrigat de încercarea lui Schmitt de de a oferi un răspuns aparent neverosimil, însă prezentat cât se poate de firesc în cartea sa. Este răspunsul la întrebarea pe care mulţi o interzic şi care sună cam aşa: Ce-ar fi fost dacă? sau, mai bine zis, Cum ar fi arătat azi omenirea dacă Hitler ar fi fost admis la Academia de Arte Frumoase din Viena şi ar fi devenit un pictor avangardist primit apoi cu braţele deschise în Olimpul elitei din Parisul interbelic de către  însuşi zeul Suprarealismului, Andre Breton?

Scriind acest roman despre Hitler, întruchiparea răului absolut, Eric-Emmanuel Schmitt a făcut ceea ce vrea să evite orice psihoterapeut: scindarea personalităţii clientului său. Vei găsi în paginile romanului un Hitler dedublat, iar dedublarea nu este o figură de stil, ci o vei regăsi la sensul propriu. Această dedublare are loc la începutul romanului, în scena în care sunt anunţate rezultatele concursului de admitere la Academia de Arte Frumoase din Viena. Un Hitler află că a fost respins, fiind nevoit să îndure din acel moment gustul amar al înfrângerii. Ruşinea asociată eşecului va duce la formarea unor mecanisme de apărare ce vor netezi calea pentru delirul de grandoare şi pentru acţiunile politice devastatoare ce vor transforma Europa într-un film horror.

Celălalt Hitler află că este admis. Fericit, sărbătoreşte victoria în berăriile frecventate de stundenţii ce visează să devină pictori. Îşi face prieteni care îl ajută sa îşi formeze un stil personal de a picta, să îşi exprime angoasele şi frustrările prin imagini pline de originalitate. Complexul de inferioritate, amintirile unei copilării marcate de un tată violent şi neîncrederea în propria virilitate nu se transformă într-un amestec exploziv ce va naşte orori, ci în compoziţii suprarealiste. Hitler-pictorul se va bucura de tot ce are viaţa de artist avangardist mai bun de oferit: generozitatea senzualităţii feminine, binefacerile prieteniei ce îl va apropia de ceilalţi prin solidaritate şi altruism, lejeritatea pariziană şi admiraţia libertinelor, ce îl va măguli restituindu-i încrederea în propria sexualitate şi forţă de seducţie (pe care Hitler-dictatorul a transformat-o în dorinţa de a seduce masele pentru a-şi susţine ideile aberante).

Vieţile celor doi Hitler sunt prezentate alternativ, astfel încât Eric-Emmanuel Schmitt să te ajute să-i înţelegi mai bine mesajul care spune că toate ideile şi trăsăturile de personalitate ce ţin de latura tenebroasă a naturii umane îl pot face pe om fie un geniu creativ, fie un dictator. Lăsate să se dezvolte nestingherite, aceste idei şi trăsături sumbre induse de o educaţie marcată de umilinţe, de lipsa iubirii sau de agresivitate pot avea efecte devastatoare.

Eric-Emmanuel Schmitt susţine că nimeni nu se naşte monstru, însă poate deveni un om ce poate da dovadă de cea mai mare cruzime dacă nu îi oferă nimeni dovezile de afecţiune şi de toleranţă în momentul critic. Scriitorul surprinde răscolitor acel moment ce transformă umbrele din abisul personalităţii într-un amestec malefic de complexe, ură, furie, neputinţă şi macanisme prin care se încearcă o contracarare a eşecului. Acel Hitler devenit pictor, care nu a existat în realitate, dar care începe să capate un contur şi o identitate credibile în ficţiunea lui Eric-Emmanuel Schmitt, ajunge în cabinetul lui Freud, evreul ce a schimbat modul în care umanitatea se raportează azi la sexualitate, la relaţia părinte-copil, la tabuuri sau la conţinuturile ruşinoase ori indezirabile ale personalităţii.

Hitler-studentul ajunge pe divanul lui Freud. Speră ca Freud să-l scoată din blocajul creativ apărut la vederea unui nud feminin. Nu este un mare admirator al lui Freud, pentru care prietenii şi colegii lui aveau un adevărat cult. Pe Hitler-pictorul timid, psihanalistul Freud îl scoate din pepeni la primele întâlniri. Îi pune întrebări incomode şi indiscrete. Înainte de a-l ajuta să scape de inhibiţia de a privi o femeie dezbrăcată, Freud îl face mai întâi pe Hitler să se simtă el însuşi expus, gol puşcă, devoalându-i fără menajamente gândurile secrete. Aflând că tânărul Hitler este un student virgin care se declară într-un final copleşit de femeia provocatoare ce poza nud pentru studenţii de la cursurile de pictură, Freud începe să-i analizeze copilăria, în special relaţia cu tatăl său abuziv.

Dacă aveai dubii cu privire la reuşita lui Eric-Emmanuel Schmitt de a descrie credibil un Hitler bun, fragil şi care poate inspira compasiune, nicidecum ură şi dezgust, fie el şi un Hitler inventat, ei bine, scena emoţionantă în care îl găseşti pe Hitler în prezenţa unui Freud care îi redă încrederea în sine îţi va schimba total perspectiva…nu asupra lui Hitler cel real, ci asupra modul în care pot fi transformate în artă sau domolite nişte trăiri ce pot duce la acţiuni distructive. Schmitt a inventat un Freud care a jucat rolul părintelui suportiv cu băiatul ce nu are încredere în el. Modul în care şi-a imaginat dialogul dintre faimosul psihanalist şi Hitler pare cât se poate de autentic, încât ajungi să uiţi pentru câteva minute de adevăratul Hitler, care pândeşte câteva pagini mai încolo, pentru a da năvală cu neputinţa lui transformată într-o furie clocotitoare.

În timpul şedinţei psihanalitice în care Freud analizează un vis ce devine cheia problemelor nemărturisite ale lui Hitler-pictorul, vei fi impresionat de modul în care Schmitt leagă problemele personajului său de relaţia dintre inconştient şi naşterea picturii moderne. Vei descoperi un Schmitt capabil de a se apropia de intuiţia şi de fineţea unui psihanalist prin descrierea unui vis erotic în care Hitler nimereşte în decorurile fastuoase ale unui bordel veneţian. Imaginile oniric-lubrice par o contopire între picturile cu nuduri ale lui Paul Delvaux şi obsesiile personajelor din povestirile lui Arthur Schnitzler. Acest vis este analizat sofisticat şi uimitor, astfel încât cititorului să nu i se pară deloc artificială posibilitatea convertirii la vitalitatea creativă a tuturor complexelor ascunse în lumea lui Hitler.

Datorită salvatoarei (însă nicidecum comodei) întâlniri cu Freud, Hitler-pictorul se transformă dintr-o caricatură într-un tânăr şarmant, dorit de femei, apoi într-un pictor suprarealist, devenit o vedetă a Parisului interbelic. În locul urii şi al adeziunii la doctrina extremistă alege calea sănatoasă a solidarităţii. Nu este chinuit de neputinţa celui însetat de putere, care vrea să uite de propria ratare prin manipularea maselor, ci mai degrabă de pierderea celui mai bun prieten în timpul Primului Război Mondial sau de teama de a pierde creativitatea după confruntarea cu toate ororile frontului.

Vei descoperi un Hitler greu de imaginat, unul inofensiv, plin de compasiune şi de tandreţe, conturat în paralel cu adevăratul Hitler. Vei avea astfel două personaje contradictorii, din tabere diferite. Cei doi Hitler formează o antiteză perfecta. Ce adoră unul, urăşte celălalt. Probabil că întâlnirea lor ar fi dus la o luptă în care unul ar fi vrut să anuleze forţa celuilalt pentru a salva omenirea. Au valori total opuse, ca în poveştile în care protagoniştii sunt gemenii ce ajung să reprezinte lupta dintre lumină şi întuneric, doar că Schmitt îi ataşează acestui contrast o imagine mult mai sofisticată.

Hitler devenit pictor nu vrea să conceapă o apropiere a politicii de artă. Nu este sedus de mişcările extremiste născute după Primul Război Mondial şi duce în derizoriu interesul unor artisti din generaţia lui pentru doctrinele salvatoare, precum fascismul sau comunismul. Menirea lui nu este grandoarea promisă de adoraţia maselor, ci arta. Nu vrea un destin excepţional (de fapt nici nu mai crede în aşa ceva), ci doar să se bucure de voluptăţile vieţii. Îşi cunoaşte limitele artistice, ba mai mult(!) le şi acceptă. Nu se crede genial, ba chiar se convinge pe sine că este mai degrabă un pictor mediocru, lipsit de acel stil unic, vizionar, ce l-ar propulsa în galeria celor deveniţi reprezentativi pentru un anumit curent sau pentru propria generaţie. Se mulţumeşte la un moment dat cu statutul de profesor şi nu este deloc măgulit de încercarea unor mari negustori de artă de a-l prezenta, în cercurile înalte ale colecţionarilor cu dare de mână, drept un pictor talentat, unic. Nici măcar Wagner nu-l seduce pe acest Hitler devenit un pictor avangardist în plină glorie, iar entuziasmul politic îi repugnă, la fel şi îndemnul la sacrificiul ce-i promite drept răsplată eternitatea rezervată eroului.

Hitler-pictorul ajunge să se bucure de binefacerile şi de plăcerile mărunte ale unei vieţi banale, în care extraordinarul se reduce la iubirea nesperată dublată de abandonul senzual, adusă în viaţa lui plină de traume de către femeile iubite. Una dintre aceste femei ce i-au arătat că savurarea plăcerilor în anonimat este mai bună decât gloria într-o lume austeră era nimeni alta decât fata unuia dintre susţinătorii puternici ai Sionismului (semn că Schmitt merge cu antiteza dintre cei doi Hitler până în pânzele albe).

În timp ce Hitler-pictorul îşi trăieşte viaţa pariziană alături de ştrengara minionă devenită marea lui iubire, onorând invitaţiile mondene şi admirând baletul modern al lui Diaghilev, adevăratul Hitler, intrat în istorie, îşi pregăteşte ascensiunea şi planurile diabolice. Acest Hitler ce a rămas în istorie nu şi-a făcut veacul prin mansardele boeme, ci a cunoscut Viena sordidă, a marginalilor, a impostorilor şi a celor eşuaţi în azilele de noapte deschise în lunile reci.

Metamorfoza lui Hitler devenit pictorul avangardist inofensiv pentru omenire este o pledoarie pentru farmecul vieţii trăite la dimensiuni mici, însă cu satisfacţii uriaşe. Inventând un Hitler care nu a apucat să se nască – acel Hitler ce şi-a depăşit complexele prin apropierea de semeni în ciuda fricii de respingere şi de ridicol – Eric-Emmanuel Schmitt îţi dă de înţeles că nu există dictatori fara mulţimi bolnave, fără susţinători, fără complicitatea noastră, a tuturor. Despre Hitler şi despre ceilalţi dictatori ai omenirii s-a spus că au fost păpuşarii abili ce au manipulat oameni vulnerabili, folosindu-se de visul acestora de a trăi în vremuri mai bune. Că i-au păcălit pe cei ce i-au susţinut, promiţându-le că vor aduce societatea pe făgaşul normal. Însă modul în care Schmitt vrea să pătrunzi în mintea lui Hitler te face să întrebi dacă nu cumva şi dictatorii au fost nişte marionete mânuite de mulţime. Oare Hitler ar mai fi fost zdrobitor dacă nu ar fi avut parte de nişte susţinători înfocaţi ce au preferat să meargă pe drumul scurt al gândirii simpliste? Dacă majoritatea semenilor nu s-ar fi lăsat ispitiţi de valorile primitive ce nasc soluţii radicale, amorale, de agresivitatea care zace în toţi, dar pe care doar unii aleg să o transforme în raţiunea de a fi?

Citeşte şi Paradise – O altă perspectivă asuupra salvării prin iubire

Son of Saul – Corpul îşi aminteşte teroarea şi umanitatea

Cum să lecuieşti un fanatic – Luciditatea scriitorului

Paradise – O alta perspectiva asupra salvarii prin iubire

Son of Saul – Corpul isi aminteste teroarea si umanitatea

Cum sa lecuiesti un fanatic – Luciditatea scriitorului

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here