Aferim! – Pitorescul din oglinda cu maracini

0
552

Frenetic, mucalit, plin de umor involuntar şi vorbe de duh înţesate de arhaisme hâtre, dar şi plin de cruzime, exprimată mai mult în cuvinte de ocară prin care ies la suprafaţă prejudecăţi pe cât de vechi, pe atât de actuale, despre muierea adulteră, despre o anumită etnie considerată inferioară, până mai ieri furnizoare de robi pentru moşiile boierilor şi ale bisericilor, şi mai ales despre inutilitatea glasului ridicat împotriva nedreptăţilor. Precum o raritate exotică nimerite peisajul filmelor contemporane româneşti ce mizează pe minimalism şi pe legătura dintre capitalismul sălbatic şi moştenirea comunisto-securistă, Aferim!, regizat de Radu Jude, te obligă să cauţi sursa metehnelor colective undeva mai departe de influenţa sovietică, mai precis în secolele în care feudalismul autohton făcea casă bună cu influenţa fanariotă. Întâmplările din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce stau la baza scenariului îţi arată că de fapt nu comunismul ar trebui să ne bântuie când ne urâm pe noi înşine ca popor, ci fantomele unor obiceiuri mult mai vechi, dictatura nefăcând altceva decât să le ascundă pitorescul levantin sub spoiala absurdului în care a fost îmbrăcat omul nou.

Deşi te despart aproape două secole de lumea personajelor, ai impresia că nu am ieşit încă din epoca plocoanelor, a boierilor în straie otomane, cu apucăturile unui despot sadic, din epoca robilor denumiţi “ciori” şi consideraţi fiinţe rele de la natură şi a masculinităţii patriarhale. Şi pentru a scăpa de acuzele unor spectatori care l-ar fi bănuit de încercarea de a critica societatea contemporană folosind pretextul unui film de epocă doar pentru a găsi nişte decoruri spectaculoase, Radu Jude a folosit informaţiile furnizate de istoricul Constanţa VintilăGhiţulescu, a cărei savuroasă lucrare În şalvari şi cu işlic oglindeşte cel mai bine relaţia dintre boierul Iordache şi nevasta lui, acuzată de bucurii extraconjugale în compania unui rob gitan.

Exact ca într-o poveste dintr-o câmpie valahă, cu şatre, târguri pline de cheflii, iarmaroace, popi rumeni de la prea multă cumpătare, ce-i afurisesc pe robii denumiţi ciori şi pe ovrei, zapcii şi conace în stilul culelor olteneşti, milostenia se împarte cu zgârcenie, morala este plină de contradicţii, machismul este la el acasă, iar metehnele sunt puse mereu pe seama celor din alte etnii. În acest Orient valah, nu mai există de multă vreme Bine şi Rău, ci doar mahmudele prin care le poţi cumpăra nuanţele puse la mezat de slujbaşii mici fără ştirea stăpânirii. Tocmai pentru a nu distruge acest mediu datător de inspiraţie prin acea îmbinare dintre exotismul cu iz balcanic, sărăcia înecată în sunete cu influenţă otomană şi smerenia capricioasă acoperită de superstiţie, Radu Jude ocoleşte tentaţia unei poveşti moralizatoare, deşi te forţează să reflectezi asupra dramelor îndurate de anumite categorii sociale. În filmul său nimeni nu evoluează, nimănui nu-i vine mintea cea de pe urmă la locul ei, iar strigătele singurului personaj nevinovat, al cărui presupus păcat ţine de latura instinctuală, păcat tolerat în zilele noastre, nu mai pot răzbate în zgomotele unui zaiafet unde băutura curge şi oropsiţii înjură boierii, cu jumătate de gură, să nu întrerupă sunetele frenetice ale unor lăutari de iarmaroc.

În Aferim!, trăsăturile morale se fărâmiţează în multe nuanţe menite să întreţină ambiguitatea necesară unei negocieri clandestine a sufletelor şi a conştiintei, iar această ambiguitate este asumată şi în refuzul autorului de a te ajuta să îi încadrezi pelicula într-o anumită categorie. Ar putea fi un road trip în câmpia aridă, în care zapciul trimis pe urmele robului Carfin vrea să-şi iniţieze fiul şovăielnic în tainele bărbăţiei, doar că nu se termină cu schimbarea unuia sau altuia dintre călători, ci doar cu întoarcerea lor în acealaşi punct, mai obosiţi. Ar purtea fi un western autohton, doar că nu mai este vorba despre onoare şi justiţiari, şi nici despre acea căutare a sinelui în varianta unui regizor sud-american captivat de cowboy-ul pampasului, sau replica noastră la Twelve Years a Slave, doar că nu oamenii sunt centrul filmului regizat de Radu Jude, ci pitorescul în varianta lui feroce. S-ar putea vorbi despre Realismul ortodox moştenit de la Balzac şi adaptat la spaţiul cultural din sudul ţării, doar că în acest film este o inversare de roluri. Nu personajul devenit o tipologie creată de mediu este centrul poveştii, ci însuşi mediul, cu lumina orbitoare peste câmpia secetoasă şi cerul văzut printre mărăcini este protagonistul, unul care devorează prin simbolurile ascunse în peisaje şi copleşeşte prin întinderea plată fără de sfârşit, asemnea unei atemporalităţi în care slăbiuciunile şi nedreptăţile rămân suspendate, iar în orizontului de la câmpie, par fără de sfârşit.

Meritul lui Radu Jude este tocmai acela de a-ţi prezenta oglinda colectivă pe care, deşi te irită, nu eşti tentat să o scuipi. Din ea vin pitorescul, tumultul vieţii, căutarea umanităţii spintecate până la urmă şi cântecul tămăduitor, chiar dacă moleşeşte voinţa de a mai schimba ceva. Prin scenele care au redat mulţimea animată de coloana sonoră ce aminteşte de ritmurile lăutăreşti şi de compoziţiile lui Anton Pann, Radu Jude aminteşte de talentul lui Kazantzakis în a reda pitorescul balcanic, doar că în locul unui Zorba senin şi solar sau al unui capitan Mihalis curajos, ai oameni mărunţi cu dialoguri dublate de umorul usturător, în care se ia în râs dezumanizarea. Pentru cei preocupaţi de trasarea unei punţi între lumea din Aferim! şi România actuală, sfaturile zapciului către fiul său cutremurat de situaţia robului pedepsit pe nedrept de boier sunt oglinda strategiei prin care omul strivit între interesele celor puternici încearcă să ducă un trai mai bun-aceea de a-i face dreptate aproapelui doar atât cât să nu-i dăuneze propriilor interese în relaţia cu stăpânirea. Pradoxal, adevărata putere o deţin slujbaşii neputincioşi care imită prin comportamentul lor disimulat şi plin de contradicţii sunetul unui ţambal, dar nu al unuia folosit într-un cântec plin de frenezia oamenilor din sud, ci de lentoarea amărâtului care se poticneşte, că doar a învăţat că în faţa stăpânului trebuie să alergi cu poticneli dacă vrei să-ţi fie mai bine şi să-ţi vâri în sân mahmudelele cuvenite.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here