Ailleurs si j’y suis – Misterul contelui din tablou

0
565

Scriitorul Antoine Laurain i-a sedus pe mulţi cititori din România datorită romanului Pălăria Preşedintelui (Le chapeau de Mitterrand). Ailleurs si j’y suis este romanul prin care a debutat autorul francez Acest roman îi va încânta pe acei pasionaţi de artă pentru care un tablou este de fapt o uşă spre o lume plină de mistere, ce invită la călătorii în alte secole sau spre acel sine ascuns al privitorului.

Dacă în romanul Pălăria Preşedintelui te plimbă printr-un Paris efervescent al anilor ’80, făcând apel la plăcerile unei mese extravagante sau la voluptăţile olfactive pe care ţi le-a oferit unul dintre personaje, un celebru parfumier, în prima sa carte, Antoine Laurain a făcut apel mai degrabă la nevoia fiinţei umane de a se folosi de picturile reuşite pentru a evada într-un spaţiu magic.

Nevoia de a evada îl aduce pe avocatul parizian Pierre-François în faţa unui tablou din secolul al XVIII-lea. Colecţionar împătimit încă din adolescenţă, Pierre-François devine obsedat de chipul bărbatului din tablou. Motivul? Acest bărbat care a trăit cu mai bine de trei secole în urmă îi seamănă izbitor. Totuşi, asemănarea este observată doar de el, nu şi de prieteni. Nici măcar partenera de viaţă, enervată de mania de colecţionar a lui Pierre-François, nu îşi poate da seama că soţul ei şi bărbatul galant din tablou seamănă precum două picături de apă.

Altul în locul său ar fi urmat sfatul celui ce a inventat zicala: Dacă doi oameni îţi spun că esti beat, mai bine te duci să te culci. Nu şi Pierre-François. Acesta nu se lasă intimidat de ironiile apropiaţiilor care nu îi confirmă impresiile despre asemănarea dintre el şi aristocratul din tablou. Când tabloul îi dezvăluie simbolurile ce alcătuiesc blazonul personajului pictat, avocatul parizian devine un adevărat investigator al genealogiilor evanescente şi al blazoanelor.

Ancheta îl va purta în celebrul ţinut în care se află viile nobililor Mandragora. Aici, avocatul anonim este confundat cu nimeni altul decât faimosul conte de Mandragora, devenit ultimul urmaş al familiei nobiliare veche de aproape un mileniu. Acest conte a dispărut fără urmă în timpul unei călătorii spre Paris.

Deşi intenţionează să le spună localnicilor că el nu este contele revenit după o dispariţie inexplicabilă, Pierre-François alege să prelungească minciuna de dragul frumoasei soţii care îşi aşteptă bărbatul să se reîntoarcă, asemenea unei Penelope moderne. Captivat de frumuseţea acestei femei ce aminteşte de imaginea curtezanelor veneţiene din picturile semnate de Tizian, avocatul parizian decide să i se substituie contelui. Descoperă astfel secrete ce îl apropie de contele dispărut într-un mod la care nu ar fi îndrăznit să se gândească atunci când a descoperit portretul acestuia, în cadrul unei licitaţii.

Ailleurs si j’y suis pare un roman simplu, asociat mai degrabă unei lecturi-pansament, de weekend, menite să îţi reîncarce bateriile prin apelul la magie, la fantastic. Însă nu vei descoperi acel fantastic tâmp, enervant de simplist şi artificial. Talentul lui Antoine Laurain constă în apropierea inteligentă şi învăluitoare a prezentului de atemporal. Personajele sale alunecă dintr-un secol într-altul doar prin pronunţarea unui cuvânt având ecouri mitice şi enigmatice, aşa cum este şi mandragora.

Nu întâmplător este pomenită mandragora în istoria contelui din tabloul ce îl obsedează pe avocatul colecţionar. Mandragora este asociată cu vrăjitoria, iar legătura ei cu blazonul familiei nobiliare are nişte conotaţii menite să deschidă o trapă în realitatea imediată pentru a-i permite cititorului să cadă brusc într-o altă realitate, unde posibilitatea refacerii vieţii printr-un abandon în fantastic devine din ce în ce mai plauzibilă.

Datorită acestei căderi bruşte în atemporal, evenimentele devin o înlănţuire de mesaje cu tentă alegorică, dându-i acestui microroman adâncimi nebânuite. Cititorul se va întreba dacă nu cumva încercarea personajului central de a investiga misterul nobilului din tablou, care îi seamănă atât de mult, nu este altceva decât o exprimare simbolică a nevoii fiinţei umane de a se hrăni cu poveşti spectaculoase, de a limita cotidianul plat şi a lărgi poarta spre fantastic.

Pe măsură ce personajul central se apropie de elucidarea misterului ce îi dezvăluie adevărata identitate a barbatului din tablou şi legătura nebănuită dintre el şi nobilul pictat, ajungi să crezi fie că protagonistului i se joacă o farsă începută cu ademenirea lui pe tărâmul plin de vii al contelui, fie tu eşti cel căruia i se joaca de fapt această farsă având conotaţii multistratificate.

Citeşte şi My Tango with Barbara Strozzi – Obsesia pentru frumoasa veneţiană din tablou

Leilah Mahi 1932 – Necunoscuta seducătoare din Parisul interbelic

My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

Leilah Mahi 1932

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here