Ajuta-l, Doamne, pe copil – Respingere, impacare si vindecare

0
334

Nu ai cum să laşi din mână o carte precum Ajută-l, Doamne, pe copil. Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, Toni Morrison este nu doar o povestitoare acaparantă, ce scufundă realismul cutremurător în realismul magic insinuant. Mai este şi un incisiv observator al naturii umane, înzestrat cu talentul unui psiholog versat. Stilul ei te subjugă ameţitor chiar şi atunci când îţi dai seama că plăcerea lecturii nu exclude amănuntele înspăimântătoare, groteşti şi greu de suportat, despre natura umană.

Romanul demonstrează că multe dintre lecturile pe care le parcurgi febril trebuie să includă, pe lângă personaje captivante, şi nişte acţiuni de neînţeles. Motivele din spatele acestor acţiuni trebuie deconspirate lent, astfel încât să poată semăna cu misterul unui roman detectivist, care invită la anchete şi la căutarea obsesivă a indiciilor ce schimbă, de la o pagină la alta, concluziile şi aşteptările cititorului.

În acest roman, Toni Morrison se foloseşte de acţiunile de neînţeles a două personaje, care formează un cuplu. Unul dintre ele este Bride, o femeie afro-americană de o frumuseţe răpitoare. Bride a luptat pentru a scăpa de sărăcie şi de marginalizare, ajungând să lanseze propria linie de cosmetice. Ea te surprinde prin decizia ilogică de a-i oferi o sumă consistentă unei femei acuzate cândva de abuzarea unor copii şi eliberate condiţionat.

De ce ar avea Bride grijă de viitorul unei astfel de femei acuzate de chinuirea unor copii? Pe măsură ce vei încerca să înţelegi acţiunile lui Bride, vei ajunge să descoperi de fapt contorsiunile afective ale celui devenit marea ei dragoste (Booker). Decizia lui Booker de a o părăsi brusc pe frumoasa Bride, pe care o venerase, va declanşa o călătorie alertă spre un trecut încâlcit.

Nu eşti femeia pe care o vreau. O frază care poate zgudui orgoliul şi încrederea în sine a unei femei, mai ales a celei stigmatizate de rasişti şi respinse chiar şi de propria mamă, ce avea pielea mai deschisă decât ea. Cuvintele aspre ale lui Booker readuc în prezentul stabil al lui Bride nefericirea provocată de respingerea din copilărie. Bride era fata cu pielea de culoare prea închisă a unei mame de origine africană, dar care ar fi putut trece drept albă. Mama ei nu îşi putea explica de ce Bride se născuse cu o piele mult prea închisă pentru siguranţa oricărui copil într-o societate (încă) rasistă, chiar şi în anii ’90.

Lipsa unei legături afective securizante în copilărie o va determina pe Bride să caute succesul în carieră. Succesului i se adaugă admiraţia pe care pielea ei dispreţuită în copilărie o stârneşte după ce Bride atinge un anumit statut social. Ea va ajunge să atragă priviri admirative (şi) datorită alegerii inspirate a unei vestimentaţii ce-i transformă epiderma într-un atu demn de o zeiţă exotică.

Abandonul din relaţia de cuplu vine tocmai când Bride părea să-şi fi adus (pentru prima oară) stima de sine pe linia de plutire. Booker devenise primul om căruia i s-a putut confesa, primul care o făcuse capabilă de afecţiune, de manifestarea încrederii (în ceilalţi şi în propria persoană).

Naraţiunea prin care Toni Morrison vrea să te facă să descoperi motivele din spatele deciziilor de neînţeles ale cuplului format din Bride şi Booker începe să semene cu un fluviu având mulţi afluenţi. Afluenţii sunt vocile personajelor. Fiecare personaj – mama lui Bride, femeia acuzată de abuz sau prietena lui Bride – îşi va expune propria variantă asupra dramelor comune.

Alegând un roman polifonic, Toni Morrison multiplică de fapt plăcerea lecturii, dar şi ecoul sinistru al unor întâmplări. Deşi autoarea preferă mai degrabă realismul, multiplicarea vocilor şi perspectivele narative diverse îţi dau impresia că priveşti un tablou suprarealist dens, alegoric, reprezentând o lume bântuită de fantomele trecutului, de sufletele celor înghiţiţi de uitare sau de grozăviile comise de semeni.

Peste acţiunile personajelor pluteşte o apăsare mută. Secretele nespuse devin precum o vrajă întunecată, pe care Bride încearcă să o risipească descoperind fără să vrea întâmplări dureroase, atunci când pleacă pe urmele lui Booker.

Ajută-l, Doamne, pe copil este un roman mult mai complicat decât pare. Temele precum abandonul, rasismul şi lupta pentru supravieţuire în America marginalilor nu sunt explorate aşa cum te-ai fi aşteptat. De fapt, aceste mari teme nu se transformă într-un previzibil denunţ, ci mai degrabă într-un periplu sofisticat şi totodată coşmăresc, infuzat de realismul magic scufundat în atmosfera ce aminteşte de poveştile sumbre ale Sudului.

În acest roman, fiecare personaj trebuie să exploreze secrete năucitoare călătorind spre propriile abisuri. Drumul spre sine al lui Bride începe când îşi dă seama că are nevoie de nişte răspunsuri venite din partea lui Booker, dispărut din viaţa ei fără o explicaţie liniştitoare ale cărei sensuri să le poată integra pentru a se vindeca la rândul ei de traumele copilăriei.

Pe măsură ce te vei apropia şi mai mult de personajele admirate sau detestate şi le vei afla trecutul, mesajul romanului va deveni unul ce vibrează în ecouri universale. Toni Morrison face parte din categoria autorilor care atunci când amintesc de marile drame ale comunităţilor afro-americane se referă de fapt la fragilitatea întregii omeniri vulnerabile în faţa abuzatorilor toleraţi. În ciuda unor drame copleşitoare, vei descoperi până la urmă o poveste despre vindecare, despre înţelegerea trecutului şi mai ales despre găsirea unor preţioase resurse emoţionale.

Citeşte şi Green Book – Te binedispune

Green Book – Te binedispune

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here