Am vazut Assassin’s Creed: Codul Asasinului – mare atentie la cutite

0
955
imagine: www.ign.com/articles/2016

Spolier alert: dacă vă așteptați să vedeți un film în care personajul principal este Desmond Miles, protagonistul jocurilor din seria cu același nume, probabil mai aveți de așteptat.

Făcând nu un leap of faith, ci mai degrabă un pas lateral de la scenariul care a consacrat seria interactivă, filmul Assassin’s Creed îl prezintă pe Callum Lynch în episoadele vieții care-l conduc spre destinul său ancestral. Culmea însă, gașca la care se înscrie luptă aparent pentru liberul arbitru, astfel că nu e tocmai onest când apare fantoma-jedi a mamei sale să-l convingă definitiv să intre în clubul preferat de ea, de tatăl lui și părinții părinților lui până în vremea Inchiziției spaniole. Cum s-ar zice, nu-i pune nimeni pistolul la tâmplă. Cel mult un cuțit.

Spun gașcă pentru că filmul pare să acrediteze o veșnică luptă între două tabere, care se diferențiază mai curând prin uniformă, întrucât metodele și scrupulele sunt împărtășite deopotrivă. Fără multe explicații, toți membrii clubului hanoracelor cu glugă se iau la cafteală și tăiat cu sindicaliștii caschetelor strălucitoare, timp în care publicul trebuie să înțeleagă că numai unii sunt personajele pozitive. Altfel spus, una dintre două școli rivale de kung-fu deține adevărul absolut, accesat printr-un soi de veșnică dar spectaculoasă ciomăgeală.

Când simpla bătaie cruntă devine prea ușoară pentru un film respectabil de acțiune, se prezintă publicului numere de aruncat, tăiat și împuns cu cuțitul demne de un campionat de măcelari. Ba chiar unele dintre ele sunt aruncate fără ca personajele să se uite în cine le înfing, complicând puțin viața în preajma lor pentru nefericiții în plimbare pe acoperiș.

Tema filmului, dacă facem abstracție de bătaie (cu un puternic exercițiu de imaginație) este lupta între două linii de gândire. Pe o parte, cea potrivit căreia oamenii sunt inerent defecți iar pacea și prosperitatea nu poate veni decât prin repararea lor, respectiv prin control și obediență totale. De cealaltă parte, ideea supremă a libertății și progresului prin contestarea normelor nu poate veni fără haos, împotrivire și, inevitabil, exces.

Publicul cu ochiul mai fin va observa ca tema nu e nouă, fiind, dacă vreți, o reiterare a conceptului literar de model Apolonian și Dionisian, unde ordinea (raționalul) și incidentalul (intuiția) intră într-un dans al conflictului și completării, precum în Matrix, A Clockwork Orange sau Chaos Theory.

Pentru fanii seriei de jocuri, filmul oferă un belșug de prim-planuri cu celebrele cuțite retractabile, scene de parcour medieval și aruncări în gol (ultima pe care o visează personajul e atât de intensă, încât rupe de-a dreptul brațul mecanic cu care e conectat la animus, adâncind confuzia între real și imaginar).

Distribuția e pe măsura anticipației pentru acest blockbuster, prestația actorilor adjudecându-și partea leului între scenele de ghiveci de trosneală. Totuși, dacă cineva e curios de ce, între multe oportunități, numele grele de pe afiș au ales acest film, aduc aminte de răspunsul lui Jeremy Irons (Dr. Rikkin) când a fost întrebat, în anul 2000, de ce a jucat în filmul Dungeons & Dragons: „Are you kidding? I’d just bought a castle, I had to pay for it somehow!”.

Notă: 3 cuțite mici

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here