Amour – agonie si indurare

0
570

Cel mai recent film al lui Michael Haneke (cunoscut pentru La Pianiste, Caché) a fost deja validat cu Marele Premiu de la Cannes 2012.  Evident din titlu, Amour este despre dragoste, dar văzută fără artificii hollywoodiene sau idealizări, ci în contextul agoniei bătrâneții și a bolii.

Povestea lui Amour este relativ simplă – un cuplu de octogenari, Anne și Georges, căsătoriți de câteva decenii, își duc împreună existența de pensionari. Oameni cultivați, vârsta pensionării înseamnă pentru cei doi concerte de pian, lectura de cărți si ziare – în ansamblu, o existență tihnită în acord cu preocupările și pasiunile lor. Ambii au fost profesori de pian, au o fiică ce trăiește în străinătate, în timp ce ei locuiesc în Paris.           

În afară de primele secvențe, când ni se prezintă o sală de concert, tot filmul se desfășoară în interiorul apartamentului din Paris. Se pare că Haneke a vrut – și a reușit – să delimiteze un spațiu interior cu care însuși spectatorul să devină intim. Cursul firesc al vieții cuplului este perturbat de îmbolnăvirea lui Anne. De aici înainte, apartamentul celor doi se va închide exteriorului, căpătând și păstrând, până la sfârșit, un timp de referință propriu – timpul agoniei.

Anne suferă un prim accident vascular care o transformă în hemiplegică, incapabilă de a mai merge sau de a mai avea grijă de ea – însă rațiunea ei nu este atât de afectată încât să nu își poată conștientiza propria condiție. Anne este rușinată de boală, care o degradează progresiv atât fizic, cât și psihic. Ajunsă total dependentă de ajutorul soțului, își consideră noua condiție ca fiind ceva cu totul personal, de neîmpărtășit cu alții – nici măcar cu soțul ei –, o hidoșenie inacceptabilă. Închizându-se în propria neputință angoasantă, Anne nu mai poate înțelege dragostea și grija soțului pentru ea.

Următorul atac cerebral o lasă pe Anne complet paralizată și incapacitată – inclusiv mental. Devine irațională și nu mai poate vorbi. Boala ajunsă la apogeu este un prilej de a analiza reacțiile celorlalte personaje – care variază de la revoltă la nepăsare. Dar, cel mai important, soțul lui Anne se dovedește a fi cel mai puternic personaj, deși se simte depășit de situație.

Întreg filmul poate fi privit, în ansamblu, ca agonia lui Anne. Spectatorului i se relevă încă de la început deznodământul filmului – Anne fiind găsită moartă în apartament. Regizorul a vrut să fie clar de la început că povestea urmărește un curs firesc, sfârșind cu moartea unei persoane bătrâne grav bolnave. Cu toate astea, deși decesul ei pare natural, circumstanțele care au dus la închiderea trupului ei în apartament sunt revelate abia la sfârșit.

Mai mult decât atât, filmul exploatează ideea de dragoste la bine și la rău. Georges găsește puterea de a face față bolii ce o descompune și o înstrăinează pe soția sa în dragostea ce i-o poartă de atâția ani. Mai mult, el realizează pe măsură ce boala avansează că se află singur în lupta cu aceasta, Anne nemaifiind de mult conștientă de condiția sa. Așadar, agonia acesteia ajunge să fie agonia lui Georges. Și, întocmai cum au împărtășit fericirea, binele și – parțial – agonia, așa și moartea le aduce fiecăruia câte un sfârșit – lui Anne, sfârșitul fizic, iar lui Georges, sfârșitul chinului de a-și vedea soția stingându-se pe zi ce trece. Moartea, un proces ce se trăiește individual, devine în Amour o realitate trăită în doi.

Amoureste, ca majoritatea filmelor lui Haneke, unul greu de digerat, care necesită pauze multiple pe parcursul vizionării – este un film menit să bântuie și să tulbure. Si îi reușește, din nou.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here