Amour Fou – Vermeer a filmat o femeie care nu dorea sa-l sinucida pe artist

0
546

Dacă sunteţi mişcaţi de versurile unui romantic din secolul al XIX-lea şi de imaginile pictate de Vermeer, atunci luaţi-vă cartea de poezii la voi, în timp ce asteptaţi în faţa casei de bilete, pentru a intra mai bine în astmosferă, apoi bucuraţi-vă privirea cu scenele-tablou ale filmului de epocă Amour Fou.

Prin faţa ochilor vi se vor perinda chipuri lăptoase de fecioare sfioase şi bucălate, ca în Femeie cu cercel de perlă şi turban, dar şi tablourile Femeie la spinetă şi Femeie citind scrisoarea unui artist care îşi dorea o iubită alături de care să-şi pună capăt zilelor, ca-n piesele kabuki despre îndrăgosţii japonezi fără speranţă. Ia staţi puţin! Ultimul tablou menţionat este un fals pus la cale de un pasionat de ironiile crude ale Gogol, care îi dă nemilos peste mână lui Turgheniev, aşezând în mâna femeii amorezate şi triste o carte despre o marchiză sedusă chiar de abuzatorul ei.

Inspirat din adevărata poveste a relaţiei dintre scriitorul romantic Heinrich von Kleist (Christian Friedel), introdus în film prin aluzia la scandaloasa lui nuvelă, Marchiza von O, şi Henriette Vogel (Birte Schnoeink), pe care o atrage într-un vârtej tragic, filmul Amour Foureinterpretează tema iubirilor tragice printr-un joc actoricesc delicat şi subtil. Regizoarea Jessica Hausner îşi alege spectatorii din rândul acelora care încă mai au răbdare pentru a înţelege dramele unor personaje venite din alte secole, când majoritatea discuţiilor se purtau pe baza pasajelor favorite dintr-o carte, iar flirtul îmbina patetismul, curtoazia elaborată şi cântecele despre frumuseţea imaginilor campestre, astfel încât fiecare schimb de cuvinte să devină o demonstraţie a talentului estetic. În cazul personajului Heinrich, acest ritual capătă note melancolice sumbre, inspirate de o iubire neîmpărtăşită pentru o femeie plină de viaţă, ce a dat de-o parte dialogurile grave despre nefericirea omului pe pământ în favoarea unui mariaj confortabil, menit să-i asigure un rol social acceptat în lumea bună.

Deoarece femeia ridicată la statutul de muză nu vrea să-şi ia viaţa împreună cu el, Heinrich o înlocuieşte cu Henriette, o mare admiratoare a scrierilor sale, care dovedeşte o înţelegere profundă a lumii, în ciuda singurului rol permis unei femei decente acum două-trei sute de ani – cel de soţie ocupată doar cu menajul. El vrea să îi bulverseze tihna domestică, aţâţându-i pofta de sensuri adânci pentru a-i deturna interpretările spre acel dor de moarte ca încheiere a vieţii privite asemenea unui efemer teatru de marionete, din care dispare căutarea vreunui sens.

Deşi majoritatea scenelor par desprinse din romanele secolelor XVIII-XIX, datorită interioarelor şi costumelor alese, menite să îţi provoace o delectare vizuală, reacţiile personajelor evită dramatismul ce se dagaja din scrierile acelor epoci. Henriette este departe de a fi o protagonistă dedată suspinelor, disperării înăbuşite sau exprimate în declaraţii sentimentale baroce. Dimpotrivă, jocul actriţei Birte Schnoeink dezvăluie o femeie cu trăiri sofisticate, plină de umor fin când ar fi trebuit să-şi strige disperarea, capabilă să pună la îndoială propriul univers moral şi pe al soţului ei. Nu-l ia în derâdere pe Heinrich, dar nici nu i se alătură în ritualul exteriorizării apăsătoare a dorinţei de a muri şi a perspectivei dezolant-nihiliste privind existenţa umană. Va rămâne senină şi lucidă până la scena deciziei finale.

În ciuda scenariului inspirat din biografia unui scriitor depresiv, ajuns un personaj care vede în sinucidere ultima spreranţă, vrând să atragă şi alte fiinţe în drama lui, asemenea unui vârtej sau a unui cinic dornic să realizeze o incizie în conştiinţa femeilor din jur pentru a-şi depista victima ce se va lăsa treptat stoarsă de pofta de viaţă, Amour Fou a fost realizat astfel încât să nu te zguduie prea tare, ci să îţi lase impresia că te poţi debarasa imediat de acele trăiri dramatice pe măsură ce te plimbi de la un tablou la altul în galeria de scene transformate în picturi. Disperarea scriitorului neînţeles nu capătă măreţie, regizoarea preferând o abordare plină de acel umor nemilos pe care îl regăseşti în modul în care Gogol îşi tratează protagonistul din Însemnările unui nebun. Cât priveşte drama personajului feminin sedus de viziunile macabre ale artistului favorit, te întrebi dacă nu cumva Henriette a fost atrasă nu de perspectiva unei revelaţii profunde luate în serios, ci de o mică ieşire din rolul impus de familie, care o dorea o marioneta bună de arătat în public, atâta vreme cât nu dădea semne de prea multe gânduri sau frământări superioare. Oare femeia tristă, dornică să devină însoţitoarea unui sinucigaş ar putea fi doar un alt rol interpretat, demn să o mai smulgă din plictiseala căminului, nicidecum o ipostază demnă de un act fatal dus până la capăt?

Contrar titlului, Amour Fou nu este un film în care trăirile se revarsă năvalnic, sub forma trădărilor şi a infidelităţilor ce se lasă cu înfruntări catastrofale. Acţiunea este lină până la monotonie, regizoarea preferând subtilitatea şi tăcerea expresivă ce întrerupe dialogurile, în stilul unei simplităţi austere, pe care, însă, Jessica Hausner o îndulceşte prin voluptatea picturală a scenelor de interior. Amour Fou rămâne un film ce-i poate impresiona doar pe acei spectatori capabili să guste din farmecul unui roman vechi, aproape uitat, pe care îl descoperă într-un anticariat cochet, mai puţin cunoscut, apoi îl savurează alături de un ceai aromat ce va pune în valoare mirosul dulce al paginilor din alte secole.  

Filmul Amour Fou a fost proiectat în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest 2014.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here