Amurgul marinarului – Frumusete si cruzime in Japonia lui Yukio Mishima

0
962

Amurgul marinarului este un roman alegoric despre abandonarea propriului crez şi despre căutarea păcii suflesteşti de către cel care se simte înfrânt. Dar este o pace aşa cum o percep eroii lui Yukio Mishima – una care sfârşeşte prin a te şoca.

Amurgul marinarului mai poate fi considerat şi un roman despre conflictele dintre valorile noi şi vechi, despre căutarea gloriei de altădată şi a unui ideal în Japonia înfrântă. Este un ideal pe care protagoniştii se forţează să şi-l asume cu hotărârea celor gata să facă din aspiraţii nişte ideologii rigide. Idealul lor este unul în care liniştea şi împăcarea cu sine includ nişte porniri sângeroase, iar atitudinea acestora în faţa cruzimii ajunge să te bântuie. Nimic bizar însă pentru cei obişnuiţi cu viziunea lui Mishima asupra vieţii, străbătută de nostalgia după Japonia samurailor.

Crescut în spiritul Japoniei medievale, care făcea până şi din moarte un ritual măreţ şi estetic, Mishima creează nişte personaje masculine după chipul şi asemănarea sa, capabile de a găsi acel ideal greu de înţeles de către occidentali, prin aducerea în acelaşi punct a frumuseţii şi cruzimii. Ele nu sunt de neîmpăcat în romanele sale, în care găseşti mai degrabă o interpretare mistică a ceea ce oamenii obişnuiţi înţeleg prin visceral, prin violenţă sau fanatism. Datorită acestui amestec între frumuseţe şi violenţă, romanul degajă, pe lângă angoasă, un lirism straniu, însă unul exprimat printr-un alfabet al sentimentelor diferit de al vesticului pentru care Mishima înseamnă mereu un spectacol al frumuseţii acaparate de iminenţa sfârşitului, unul greu de privit şi îndurat.

Considerat una dintre capodoperele semnate de Yukio Mishima, romanul Amurgul marinarului este şocant şi coplesitor chiar şi pentru cititorii familiarizaţi cu înspăimântătoarea şi totodată poetica apropiere a frumuseţii şi morţii din cărţile sale. Te face să pătrunzi cât se poate de adânc în universul lui Mishima, în care până şi imaginile şi reveriile poetice te cutremură, încât ai impresia că lumea personajelor sale are delicateţea unei picturi tradiţionale japoneze amplasate într-o anticameră a sacrificiului ritualic. Alături de romanele din ciclul Marea fertilităţii (Zăpada de primăvară, Cai în galop, Tempul zorilor şi Îngerul decăzut, traduse la Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei), această carte îl dezvăluie pe Mishima în momentul de apogeu al creaţiei sale, pe care a transformat-o într-un ultim strigăt al Japoniei de altădată, deseori asociată cu fanatismul, cu normele rigide, inumane după legile actuale.

Amurgul marinarului este unul emblematic nu numai pentru opera lui Mishima, ci pentru întreaga literatură japoneză, care, indiferent de epocă, şi-a tras mereu sevele din mitologia fecundă când a trebuit să furnizeze subiecte ce pot fi mereu reinterpretate în cheie personală, din valorile ce definesc onoarea samurailor şi din convieţuirea armoniei estetice şi graţiei cu abisalul sumbru. Însă lumea japonezului privit de Mishima nu plasează abisalul în zona diagnosticului pus de un specialist în patologie, ci îl conectează mai degrabă cu tot ce se poate simţi dincolo de limitele cuvintelor, unde începe un mister nelumesc, intraductibil pentru occidental, şi care poate fi exprimat prin ritualuri şi mitul camuflat în cotidian.

Mishima deschide, prin acest roman, calea spre o interpretare curajoasă (în ochii occidentalului) referitoare la învecinarea frumuseţii şi a obsesiei pentru moarte, înţeleasă cu totul altfel de un scriitor ce a trăit cultivând principiile şi virtuţile samuraiului, într-o Japonie unde codul onoarei de altădată se pierde în metropolele unui hedonism ce nu are nimic în comun cu explozia senzuală din vechiul Edo. Această apropiere a lirismului de sinistru ascunde o privire cutremurătoare asupra Japoniei postbelice, unde cei loiali vechilor cutume şi valori s-au simţit trădaţi, revoltaţi şi abandonaţi, izolati până la alienare.

În lumea vesticului, Amurgul marinarului ar putea fi considerată o capodoperă de o mare fineţe, la intersecţia dintre literatură şi psihanaliză. Cunoscând interesul autorilor niponi din secolul XX pentru literatura occidentală inovată prin sincronizarea cu psihanaliza, ai fi tentat să consideri Amurgul marinarului o adaptare profundă, insolită, sofisticată şi tulburătoare a romanului japonez la modernitatea europeană. Obsesia lui Noboru, protagonistul în vârsta de 13 ani, pentru feminitatea mamei lui, descoperită prin încercările de a-i spiona întâlnirile amoroase cu amantul său – marinarul Ryuji, absenţa figurii paterne substituite apoi de amantul ei, refularea furiei, devierea frustrărilor spre imaginarul morbid sau purificarea prin moartea considerată o indispensabilă ofrandă ar fi putut deveni elementele unui roman cu tentă psihanalitică despre adolescenţă, adaptat la estetica niponă, ce priveşte într-un mod straniu oscilaţia între fragilitate şi cruzime, între naivitate şi protestul viril ce vrea să compenseze temerile acestei vârste.

Capodopera lui Mishima ar putea sta pe raftul dedicat romanelor despre adolescenţa invadată de porniri deviante, mizantropie, fanatism şi ura viscerală. Are toate ingredientele unui roman cutremurător despre adolescenţii ce aleg o cale periculoasă în tentativa de a gestiona relaţia cu lumea adulţilor ce nu-i iau în serios: un protagonist vulnerabil şi neînţeles, uşor de influenţat de către un şef de grup ce se află în război cu normele sociale, cu tot ce majoritatea consideră normal, un grup de băieţi învăţaţi să-şi testeze limitele iniţiind tot felul de acţiuni sadice, urmările neprevăzute ale unei loialităţi de grup şi fantasmarea care se transformă dintr-o formă de evadare inofensivă într-o punere în scenă cu final terifiant. Însă Mishima nu vrea să facă din protagonistul său, Noboru -fiul unei văduve înstărite din cercul burgheziei japoneze răsărite după ce de-al Doilea Război Mondial – un personaj tipic pentru acele romane ce descriu pervertirea fără cale de întoarcere a unui adolescent frustrat şi alienat. Deşi stăpâneşte foarte bine canoanele romanului psihologic şi temele freudiene, Mishima orientează în direcţia mitului relaţia dintre Noboru şi cele doua persoane ce ii slefuiesc viziunea asupra vietii: mama lui, o emancipată devenită simbolul noii Japonii mercantile, şi cel de care este îndrăgostită – un marinar dornic să preia rolul de tată, dupa ce renunţă la căutarea propriei glorii şi ţel. Mitul este infiltrat subtil, degajând sublimul, care, în lumea unui scriitor captivat de lumea samurailor, este asociat întotdeauna cu pregătirea calmă pentru moarte, cu detaşarea plăcerilor superficiale, cu sacrificul suprem în numele unei cauze.

Pentru şeful grupului din care face parte şi Noboru şi pentru marinarul ce i-a sedus mama, filosofia de viaţă, frumuseţea şi împlinirea iubirii se contopeau cu obsesia pentru iminenţa morţii. Dar, spre deosebire de Noboru, marinarul nu se pregătea de moarte dedându-se unor fapte şi fantasme care să includă cruzimea. Modul în care acesta vedea existenţa umană includea explorarea lumii, reveria în mijlocul unei păduri de palmieri din India, relaţia sacră cu marea şi credinţa în iubirea perfectă, în găsirea sufletului-pereche, ce putea căpăta un simbol mitic.

Marinarul îşi desfăşoară existenţa căutând momente de poezie vizuală în porturile exotice. Îşi rememorează legăturile cu lumea de pe uscat şi reflectează asupra întâmplărilor care l-au făcut să fugă de uscat, alegând marea drept refugiu şi încercând să atingă o măreţie care să-i transforme existenţa în glorie. Deşi este fascinat de el, Noboru vrea să-l sacrifice pe marinarul visător, devenit noul său tată, pentru a restabili un echilibru spiritual aşa cum i l-a definit şeful grupului. Acest echilibru se atinge prin înlăturarea duioşiei, prin condamnarea dovezilor de milă, de ezitare în faţa deciziilor crude. Adolescentul este adeptul unei durităţi interioare ce desparte lumea superficială de cea a ideilor măreţe şi a oamenilor superiori, ce se află deasupra obligaţiilor morale şi pedepselor din codul noii Japonii. În spatele acestei opoziţii între slăbiciune şi tăria de caracter se ascunde nemulţumirea lui Mishima faţă de noua societate japoneză, a cărei modernizare împrumută valorile şi moda occidentale.

Noboru primeşte misiunea de a-l sacrifica pe marinarul ce l-a dezamăgit pe şeful grupului prin dovezile de candoare şi prin ezitarea în aplicarea pedepselor şi impunerea autorităţii paterne cu tăria unui japonez din vechea lume. Acest şef, pe care prietenii lui Noboru îl ascultă orbeste, le-a impus celor supuşi lui un sistem de valori ostil regulilor acceptate de societate. Lui Noboru i se induce ideea conform căreia sacrificiul este indispensabil călirii spirituale, atingerii unui prag superior. Ideea morţii nu-l obsedează doar pe Noboru. La rândul său marinarul ascunde în adâncul lui convingerea moştenită din lumea samurailor şi a miturilor nipone, conform căreia o mare iubire se desăvârşeşte atunci când este ruptă prin moarte. Noboru şi marinarul sunt acaparaţi de obsesia morţii. Receptează fiecare în felul său apăsarea nihilismului ca lipsă a unui sens măreţ, ei simţindu-se prinşi între vid şi acel sacrificiu prin care se poate contracara forţa acestui vid. Ei nu îşi vor intersecta obsesiile, temerile şi concepţiile referitoare la împlinire, societate, viaţă şi moarte, însă ideile acestora se vor intersecta într-un final tulburător şi totodată poetic, lipsit de cuvinte, aşa cum numai un autor din Japonia lui Mishima şi a lui Kawabata putea crea.

Pentru cei familiarizaţi cu temele sale, Mishima vorbeşte din interiorul personajelor. Ele nu par a fi decât nişte purtători de mesaje prin care acesta îşi dezvăluie crezul despre lume şi viaţă, puternic influenţat de codul samuraiului, de vechea Japonie militară şi definiţia onoarei, aşa cum era percepută în trecut. Personajele sale resping lumea, dar mai ales noua Japonie, cu determinarea fanaticului nihilist. Ele deplâng lipsa unui sens, lejeritatea morală şi amoroasă, dovezile de afecţiune pe care le asociază unui sentimentalism considerat o slăbiciune, căreia îi opun cruzimea luată drept forma de angajament superior, şi resping violent autoritatea paternă. Dărâmă idolii şi detestă aproape tot ce preţuiesc şi admiră cei din jurul lor.

Amurgul marinarului poate fi considerat unul dintre cele mai bune romane prin care poţi decripta universul lui Yukio Mishima, legat ombilical de o Japonie dispărută. Cititorul occidental se află în faţa unei lumi în care valorile sale sunt negate, care funcţionează în sens invers evoluţiei moderne. Tot ce lui i se pare barbar, personajelor li se pare măreţ, iar valorile sale devin pentru acestea dezgustătoare. Nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă nu cumva ai un cod secret, al opoziţiei dintre Japonia anterioară celui de-al Doilea Război Mondial şi restul lumii, care se simte atrasă, dar şi înspăimântată de ea.

Amurgul marinarului - copertaHumanitas Fiction, 2017

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here