Amy – Si-ar fi dorit intimitatea dintr-un bar de jazz

0
229

Simţi că Amy Winehouse este cu tine. Îţi zâmbeşte cu aerul când inocent, când pişicher, al unei girl-next-door bucălate şi zvăpăiate, care îţi cântă Happy Birthday To You cu voce şi gesturi de jazz diva, apoi se retrage intimidată în propriul cocon, lăsând afară doar o mimică expresivă de ştrengăriţă înzestrată cu acel zâmbet molipsitor. Se prosteşte în faţa camerei la aniversările prietenilor din cartier. Visează la ziua în care va locui singură pentru a compune şi a fuma nestingherită un joint. Ascultă jazz toată ziua şi îţi tot repetă că ea arată ca naiba, dar pe acelaşi ton vesel de copilă adorabilă. Este acea Amy dinaintea coafurii excentrice, dinaintea glumelor inventate pe seama tulburărilor de alimentaţie, rimelului întins precum urmele de cărbune după o noapte de pomină cu alcool, droguri şi o relaţie de iubire la fel de toxică. Sunt imaginile derulate asemenea fotografiilor dintr-un album personal oferit cu timiditate şi cu acea nevoie de validare a unei tinere debusolate, care prinde forţă (doar) printr-o voce pătrunzătoare, ce-i transformă vulnerabilităţile în versuri pline de tandreţe amară.

În documentarul său, Asif Kapadia nu s-a gândit doar la fanii lui Amy, care au fost capabili să-i tolereze colapsul de pe scenă în ultimele spectacole fără să o huiduie şi care au înţeles că-n spatele imaginii de vedetă cu aere teribiliste surprinse de paparazzi este o artistă care s-a identificat mereu cu versurile cântate, gata să-i reamintească de relaţiile destrămate, de un tată absent şi de lupta cu depresia purtată înca din preadolescenţă. Documentarul Amy este făcut mai ales pentru cei ce abia acum o descoperă şi care, până la Amy Winehouse, nu au mai auzit de o artistă care să trăiăscă propriile versuri, în care îşi pune sufletul pe tavă, destăinuindu-şi viaţa sentimentală plină de cicatrici, aşa cum o făceau cândva acele voci feminine din lumea jazz-ului, apoi zeiţa hippie şi a durerii cântate, Janis Joplin, de ale cărei performanţe vocale mulţi o legau pe Amy, spunând că n-au mai crezut că mai poate exista o asemenea voce răvăşitoare de la stingerea lui Janis (o altă celebritate a cărei moarte este legată de fatidica vârstă de 27 de ani). Dacă una dintre piesele autobiografice ale lui Janis Joplin se numeste Buried Alive With The Blues, o carte sau un film despre Amy ar fi putut înlocui cuvantul blues cu jazz, ea îngropându-şi corzile vocale în melancolia sfâşietoare pe care o regăseai mai ales la divele din Louisiana, apoi în perioada în care jazz-ul le-a dat pe Ella Fitzgerald şi Billy Holyday.

Amy cea îndrăgostită de jazz, care prefera studioul de înregistrări, unde se putea întoarce oricând avea inspiraţie, oricărui turneu ce-i aducea în faţa scenei zeci de mii de fani în delir când ea îşi dorea de fapt intimitatea unui bar de jazz, pentru a-şi putea cânta nestingherită relaţiile copleşitoare până la autodistrugere. Doar ea se vede în imaginile personale adunate în acest documentar, nicidecum vedeta considerată o excentrică dependentă de droguri şi de relaţii la fel de toxice. Este mai mult acea Amy care nu cunoscuse încă succesul adus de albumul Black To Black…sau to Blake, marea ei iubire, care s-a dovedit nocivă precum un cocktail de narcotice, în ciuda inspiraţiei muzicale venite din exteriorizarea tristeţii sumbre asemenea fiorilor daţi de finalul melodiei Back To Black. O Amy care purta în ea acea sensibilitate demnă de un suflet bătrân ascuns într-un corp de douăzeci de ani. Un corp greu încercat de refugiul în bulimie şi antidespresivele ce ar fi putut fi înlocuite de prezenţa unor părinţi mai atenţi la nevoile ei afective şi la dorinţa nerostită de a avea pe cineva gata să-i pună piedică în timpul goanei spre autodistrugere (ca ultim semnal al disperării), aşa cum au încercat să facă producătorul ei preferat, Salaam Remi, ce i-a înţeles pasiunea pentru jazz, idolul ei Tonny Bennett, care şi-ar fi dorit să-i spună la timp că viaţa ne învaţă cum să o trăim, dacă ajungem să trăim suficient de mult, şi bodyguardul ei, care îi devia traiectoria de la barurile din Londra spre studio, când ar fi trebuit să compună.

Unul dintre apropiaţii lui Amy spunea că jazzul nu are nevoie de o scenă mare. Nici Amy nu avea nevoie de acea scenă care devenise coşmarul faimei venite odată cu albumul Back To Black, în care stilul mai accesibil i-a adus contracte pline de sume exorbitante, o haită de paparazzi hămesiţi în faţa unei noi prade ajunse aproape piele şi os din cauza unei dureri stinse cu excese de tot felul, reapariţia unui iubit ale cărui plecări şi reveniri erau marcate de lungi recăderi în alcool şi parodiile nemiloase pe seama deselor episoade toxice şi depresive. Aşa cum jazz-ul, care se simte cel mai bine în intimitatea monologului şi a unei scene ce aproape că dispare în semiîntuneric, este tulburat de forfota unui stadion, un documentar despre Amy ar fi fost distrus de clişeele gălăgioase adunate într-un colaj de imagini care ar fi surprins doar scenele din revistele de scandal, amintite atât de des în relatările bombastice şi senzaţionaliste despre o moarte clasică pentru o nouă membra a Clubului 27, ce-i aduce laolaltă în legendele de tabloide pe artiştii precum Jimi Hendrix sau Jim Morrison, pe care dependenţele i-au împiedicat să depăşească vârsta de 27 de ani.

Cei ajunşi în sala de cinema pentru a vedea un film despre pierzanie, umplut cu amănunte picante din adolescenţă sau relatări despre orgiile asociate unui star controversat, vor avea o mare dezamăgire. Din fericire apare imaginea unei Amy cât se poate de sensibilă, inocentă şi receptivă la tot ce este mai frumos în lumea soliştilor preferaţi, o adeptă a prieteniei pe viaţă care uita de huiduielile spectatorilor nemulţumiţi de intreruperea unui concert atunci când afla de nunta prietenului din copilărie şi care îşi declara printr-o seninătate de adolescentă naivă iubirea faţă de Blake. În timp ce urmăreşti secvenţele din filmările personale în care apare artista, îţi este din ce în ce mai greu să faci legătura dintre adolescenta cu mimică amuzantă, ce descoperea şi fredona piese de jazz cu acel amestec de naturaleţe, sinceritate dezarmantă şi timiditate mascată de replici pline de umor, şi diva excentrică devenită idolul tinerelor nonconformiste ce-i copiau stilul vestimentar şi îmbinau look-ul retro dat de coafura extravagantă cu tatuajele şi bijuteriile supradimensionate. În acest documentar Amy este departe de a fi acel fashion icon asociat unei decadenţe sexy. Descoperi, în locul divei aflate în plină glorie, personajul feminin fragil pierdut în propriile destăinuiri triste, ce se perindă pe străzile rău famate din videoclipul piesei Tears Dry On Their Own.

Este greu să alegi unghiul de abordare pentru un astfel de film, astfel încât să domoleşti clişeele pregătite să-ţi ademenească spectatorii. Să prezinţi imagini din viaţa trăită în afara scenei fără a invita la un gest de voyeurism sinistru în care priveşti momentele de recădere, acel voyeurism de tabloid ce devine o jupuire a discreţiei ajunse atât vitală pentru Amy în ipostaza de compozitoare. Din fericire, accesul în culise înseamnă pentru spectator un exerciţiu de compasiune, mai degrabă decât secrete dezvăluite în exclusivitate. Imaginea unei Amy prinse între versurile dezolante până la insuportabil din Black To Black, nostalgia dulce-amară din Valerie şi plăpândă întrezărire a unei vindecări în Good Days Will Come te va bântui multă vreme. Poate vei dori ca Tonny Bennett, idolul ei ce o strânge la piept într-un gest patern, să nu-i mai dea drumul până când nu îi spune tot ce şi-ar fi dorit să audă mai des de la persoanele pe care le-a iubit cel mai mult…şi care au marcat-o printr-o absenţă greu de compensat (doar prin admiraţia fanilor şi muzică).

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here