Apa vie. Ora stelei – Brazilia feminitatii suprarealiste

0
653
foto credit: www.newyorker.com

Clarice Lispector nu are nimic uşor de înţeles în scriitura ei. Dar tocmai de aceea este irezistibilă, precum un tablou abstract care te atrage în mrejele misterului îmbrăcat în feminitatea arhetipală.

La o primă citire, găseşti în cărţile reprezentative ale scriitoarei tonul unei confesiuni ce poate fi luată drept jurnalul insolit al unui artist plastic scindat între abstract şi nevoia de a-şi transforma viziunile inaccesibile în imagini mai uşor de înţeles pentru cei dornici de a-i cunoaşte lumea interioară. Această scindare devine obsesia care animă tensiunea şi modifică permanent relaţia dintre conştiinţă şi lumea exterioară, a sensurilor deconspirate în imagini cu semnificaţii palpabile. Închipuirile protagoniştilor înşiră compulsiv obiectele realităţii într-o succesiune de metamorfoze hipnotice, oscilând între beatitudinea împăcării cu sine şi spaimele ancestrale care prefac abisul psihologic în metafore imposibil de tradus raţional. Deşi introspecţiile halucinante ale personajelor sale sunt cât se poate de normale pentru iubitorii experimentelor suprarealiste, alţi cititori se întreabă dacă nu cumva se află în faţa unei incantaţii poetice sau a unui delir mistico-senzual, după ce i-au mai citit şi romanele Aproape de inima vijelioasă a lumii şi Patimile după G.H.

Pe cât de aberant li se pare stilul său celor străini de metaforele opace transpuse vizual şi de proza avangardistă bazată pe dizolvarea naraţiunii în simboluri criptice, pe atât de voluptuos devine atunci când paginile ei sunt receptate de cei seduşi de ambiguitate şi de alegoriile unei lumi interioare din care sensurile clare par să fi fost expulzate. Cele două piese de colecţie pentru iubitorii avangardei sud-americane – Apa vie şi Ora stelei– reflectă cele doua faţete ale unei scriitoare misterioase. Dacă Apa vie nu îi sperie deloc pe cei familiarizaţi cu proza introspectivă a lui Clarice Lispector, în care graniţa dintre inspiraţia artistică transpusă vizual, poezie şi nebunie este doar o convenţie inventată de profani, Ora stelei suprinde mai degrabă prin ceea ce pare a fi o concesie (firavă, ce-i drept) făcută scriiturii convenţionale bazate pe un stil mai accesibil şi mai apropiat de naraţiunea modernistă acaparată de minimalism şi fragmentar.

Cei care s-au bucurat de traducerile în limba română a scrierilor emblematice pentru stilul lui Clarice Lispector vor găsi în Apa vie o continuare a zbaterilor creative şi a călătoriei halucinante începute de personajul feminin din Patimile după G.H. Aceeaşi voce feminină pare să-şi exteriorizeze introspecţiile într-un discurs halucinant adresat unui destinatar necunoscut, doar că în locul unei sculptoriţe găseşti o protagonistă captivată de limbajul picturii şi de importanţa muzicii în transmiterea emoţiilor amestecate, ce nu pot fi traduse prin cuvântul rostit. Acest destinatar necunoscut ajunge să fie, alături de cititor, un spectator al unei mărturii transformate într-un performance în care imaginile-metaforă, trecerea de la simbolurile abstracte la coagularea vizuală a simbolurilor opace şi improvizaţiile cu trimitere la muzica jazz, la cosmogonii reinventate şi la un misticism pictural se prefac într-o ademenire senzuală şi inaccesibilă, în acelaşi timp.

Vei aprecia lirismul saturat de metafore din Apa vie dacă îţi plac spectacolele ce amestecă artele vizuale şi dansul contemporan într-o reprezentaţie ce nu îţi permite o decriptare a trăirilor inspirate, ci doar o plonjare fără teamă într-o experienţă stranie. Îţi permite o abandonare în lumea contorsiunilor afective mărturisite halucinant, nicidecum o clarificare a ceea ce a vrut să spună artistul. Îţi poţi imagina magia vizuală şi a mişcărilor corporale, declanşată dacă aceste pagini ar cădea în mâinile unui coregraf sau ale unui pictor. Ar putea ieşi un one woman show care să includă pictura şi un melanj sălbatic de stiluri muzicale, în care imaginarul dezlănţuit de protagonista lui Clarice Lispector amestecă senzualitatea, confesiunea, senzaţiile ce ademenesc memoria involuntară, simbolismul mistic, trimiterile spre începuturile vieţii prin tablouri suprarealiste ale grotelor, ale mineralelor şi ale vietăţilor preistorice. Apa vie îţi va face poftă de o reprezentaţie în care un artist complex reuşeşte trecerea de la sunet la culoare, de la disoluţia concretului prin abstractizare la revenirea în lumea vizualului prin readucerea enigmaticului în zona clarităţii, fără a-l simplifica până la capăt.

Dacă Apa vie ţi se pare greu de citit, s-ar putea să găseşti un stil mai apropiat de naraţiunea accesibilă în Ora stelei. Considerată o excepţie în opera lui Clarice Lispector, Ora stelei este o punte între această scriitoare şi publicul nefamiliarizat cu stilul său care zăvorăşte introspecţia într-un cocon de suprarealism opac. Deşi are la bază tot o poveste neobişnuită, Ora stelei permite o apropiere de publicul larg prin acceptarea unor convenţii narative, încât ai impresia că a permis descoperirea unor fante prin care pătrunde lumina clarificărilor în lumea enigmatică a scriitoarei braziliene.

Ora stelei este o poveste despre un scriitor sărac, dornic de a lăsa o urmă a existenţei sale. Va începe să creeze povestea unei fete şi mai sărace decât el. O fată greu de înţeles în simplitatea extremă a ei. O fată pe care lipsurile o fac să perceapă lumea într-un mod bizar, pe care unii îl văd prostesc, rezultatul unei educaţii precare având urmări nefaste asupra gândirii, în timp ce alţii i-ar trasforma impresiile, reacţiile şi percepţiile într-un film de artă neconvenţional, demn de a primi un mare trofeu la festivalurile europene. În timp ce vocea scriitorului care îi derulează povestea se angajează într-un monolog despre stilurile narative, despre cum se construieşte o povestire accesibilă publicului, despre legile şi regulile scriiturii, evoluţia personajului feminin – Macabea – începe să capete uşor, uşor, contur, până îi asaltează acestuia toate gândurile. El va oscila între dispreţ, respingere, ironie şi compasiunea faţă de personajul său, o fată din sertao (un ţinut secetos, extrem de sărac, din nord-estul Braziliei, asemănător savanei).

Orfană, crescută de o mătuşă habotnică, protagonista Macabea ajunge într-un mare oraş brazilian, unde este sedusă de un marginal având şiretenia şi lipsa de scrupule a unui delincvent cu ambiţii de înavuţire prin parvenire. Dar, fiind vorba despre o scriitoare pentru care nu există clişee, fragila Macabea nu cunoaşte parcursul sordid al unei naive pervertite de marele oraş în numele iubirii oarbe pentru un gangster mărunt. Ignoranţa şi mizeria în care trăieşte, ce o fac să pară, la început, inocenta coruptă şi fără de scăpare în marele oraş, desprinsă dintr-un film neorealist cu inserţii avangardiste, capătă până la urmă nişte interpretări nebănuite. Scenele cotidiene din mahalaua situată aproape de port, întâlnirile cu amorezul ce pare mai degrabă un viitor interlop al favelelor şi momentele solitare din apartamentul sărăcăcios, în care este înghesuită alături de alte colege având slujbe mărunte, nu sunt acoperite în aceste pagini de nuanţele sumbre ale disperării.

Povestea Macabeei are poezie, candoare şi acea stranietate care poate alunga ispita unei expuneri stridente a suferinţei. Deşi este demnă de un roman realist al marilor oraşe, Macabea devine, în viziunea lui Clarice Lispector şi în imaginaţia personajului masculin care o descrie, o eroină potrivită mai degrabă unui roman cu tentă suprarealistă. Gândirea simplă, ignoranţa care, în loc să o umilească fără drept de apel, îi oferă unicitate şi acea notă de mister specifică unui personaj straniu, reacţiile şi replicile în discordanţă cu gravitatea dramei o fac să pară căzută din lună şi îi oferă lui Clarice Lispector prilejul de a deschide o fereastră spre frumuseţea nelumească exact acolo unde alţii ar vedea numai mizeria expusă mereu prin imagini de un realism coroziv, greu de îndurat.

Ora stelei este povestea ieşită din comun a unei anonime pierdute la marginea societăţii şi a unui autor ce îi scrie povestea, sperând să respecte normele unei naraţiuni accesibile, dar care se trezeşte captivul propriului personaj. Mai este şi o poveste despre cum scriitorul ajunge să fie subjugat de personajul său feminin, despre cum se răzbună pe acesta încercând să-şi exorcizeze neputinţele plăsmuind o altă fiinţă umană. Citind Ora stelei, descoperi o avangardistă care poate stăpâni carnalitatea naraţiunii fără a ceda în totalitate convenţionalului, pe care îl duce în derizoriu prin vocea personajului care inventează povestea celei numite Macabea.

Apa vie. Ora stelei - copertaEditura Univers, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here