Apropierea – Despre indragostiti ce ratacesc prin Spania citindu-l pe Julio Cortazar

0
196

Fantasma unui bărbat îndrăgostit bântuie Europa pe urmele unei femei căsătorite. Este fraza care deschide romanul Apropierea, roman ce a stat la baza scenariului pentru filmul Parking, regizat de Tudor Giurgiu. După cum anticipează şi această primă frază, romanul scris de Marin Mălaicu-Hondrari urmăreşte periplul rătăcitorului îndrăgostit, însă este vorba despre un rătăcitor în care se regăsesc ultimii dependenţi de poezie şi cei pentru care avangardiştii precum Julio Cortazar (tradus în română şi de Marin Mălaicu-Hondrari) şi Gellu Naum sunt zei.

În rolul îndrăgostitului rătăcitor este Adrian, un poet român care părăseşte ţara natală pentru a găsi acel ceva indefinibil în Spania, mai aprecis în oraşul Cordoba din Andaluzia. Începe să înveţe spaniola în timp ce lucrează ca paznic de nădejde al unui dealer de maşini. Descoperirea unui colet furat şi a unei cărţi scrise de Julio Cortazar (autorul de care Adrian este obsedat) îl va aduce aproape de irezistibila Vanessa, o femeie din ţara lui Cortazar (Argentina). Vanessa îi este confidentă, înger păzitor şi ghid prin lumea câştigurilor facile după ce Adrian devine şoferul ei. Însă nu Vanessa va fi marea dragoste a lui Adrian, ci Maria, o sculptoriţă din Spania, care activează şi într-o formaţie de jazz.

Apropierea este un roman pe mai multe voci, fiecare capitol prezentând amintirile, impresiile şi poveştile spuse de fiecare personaj în parte. Ţi se vor destăinui, rând pe rând, Adrian, iubita lui, Maria, Vanessa, dar şi prietenii acestuia, tot poeţi: Dan Parfenie şi Lidia (poreclita la madre de la poesia). Datorită acestor destăinuiri, vei descoperi mai multe perspective asupra genului abordat în roman. Unii îl vor citi ca pe un love story actual şi mai puţin siropos, îmbibat de trimiteri la mari poeţi inovatori (hispanici şi români). Alţii vor găsi o tentativă a visătorilor de a scrie poezie şi de a fugi de ratarea venită odată cu îngroparea idealurilor în rutina unei vieţi care s-a predat în faţa responsabilităţilor şi a pragmatismului care înhaţă feroce. Nu lipseşte nici tema emigrării spre Vest prin acceptarea unor condiţii meschine. Totuşi, pasiunea lui Adrian pentru poezie şi apariţia misterioasei Vanessa a salvat romanul de la realismul apăsător ce deplânge condiţia românului înjosit odată ajuns în Vest. Evocarea unor versuri şi declaraţia de iubire pentru autorii preferaţi ai personajelor îi oferă textului voluptatea nostalgică dublată de langoarea unui ritm interior ce aminteşte de o piesă de jazz ascultată pe ţărmuri calde.

Ritmul poate fi considerat personajul nevăzut din acest roman, dar care deţine un rol vital. Mai bine zis, există două ritmuri – unul alert, resuscitat mereu de (re)apariţia Vanessei şi ale ei legături cu lumea interlopă, şi un ritm al poeţilor din cafenele sau al întâlnirilor senzuale dintre Adrian şi Maria. Alternanţa dintre cele două ritmuri complementare deţine un rol vital, ce îi va convinge inteligent să continue lectura şi pe cei mai puţin împrieteniţi cu proza introspectivă sau cu poezia şi care îl pot considera pe Adrian un visător patetic şi un condamnat la inadaptare şi la însingurarea vecină cu nebunia odată cu trecerea anilor peste idealurile artistice greu de împlinit.

Personajele lui Marin Mălaicu-Hondrari unesc două lumi, două feluri de a exista, două dimensiuni, aparent incompatibile, dar care se armonizează precum nişte cuvinte din epoci sau realităţi diferite alăturate în versurile unui poet inspirat. Există lumea ce transcede realitatea banală, o lume a poeţilor sau a femeilor îndrăgostite de ei, şi o lume simplificată, ce ameninţă să se năpustească asupra visătorilor precum un animal de pradă versat, promiţând să transforme cartea în scenariul unui film neo-noir stratificat precum un roman postmodern demn de literatura avangardiştilor sud-americani, dar plasat în decoruri mediteraneene. Pur şi simplu ai impresia că-n unele scene te scalzi într-un timp decupat, peticit şi trândav precum amiaza caniculară andaluză, apoi percepţia ţi se schimbă prin intrarea în scenă a unui personaj feminin cu trecut dubios, care te face să te întrebi când va năvăli pericolul care să tulbure lumea lui Adrian.

Deşi pare minimalist la nivel narativ, Apropierea are multe faţete, care se dezvăluie în funcţie de aşteptările cititorului şi de experienţele sale de viaţă. Cei dependenţi de literatură vor găsi în spatele evenimentelor o pledoarie actuală pentru căutarea unei breşe în realitatea dezolantă, o breşă care să permită evadarea în artă şi în clipa dilatată de simţurile amplificate prin rândurile scriitorilor şi ale poeţilor iubiţi. Ei se vor întreba dacă nu cumva Adrian şi prietenii săi poeţi sunt de fapt reincarnările lui Jack Kerouac şi ai beatnicilor, nimeriţi în România zilelor noastre şi hotărâţi să pornească pe urmele lui Cortazar, apoi obligaţi să găsească soluţii pentru a supravieţui într-o lume reală de care nu pot scăpa doar printr-o simplă călătorie iniţiatică de regăsire şi maturizare, de-a lungul unui continent.

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here