Aquarius – Cum lupta o brazilianca

0
724
imagine: imdb.com

Aquarius este un film care te va seduce, indiferent de vârsta pe care o ai. Actriţa din rolul principal, Sonia Braga, emană atâta poftă de viaţă în rolul Clarei, o femeie care vrea să îşi păstreze refugiul inundat de soare, încât devine molipsitoare, făcându-te să-ţi schimbi perspectiva asupra gesturilor şi reacţiilor din momentele de disperare, de luptă inegală împotriva unui sistem abuziv. Şi mai are o calitate: îţi anulează orice temeri cu privire la bătrâneţe dacă eşti o femeie căreia i s-a băgat în cap de timpuriu că trecerea anilor înseamnă deformare, singurătate şi degradarea frumuseţii fizice.

Deşi tema lăcomiei ameninţătoare care perturbă relaţia identitară dintre om şi spaţiul locuit, râvnit de un antreprenor intimidant, s-ar ar fi putut coagula într-un thriller tenebros, cu personaje aduse în pragul nebuniei de confruntarea brutală cu sistemul, sau într-un film realist previzibil despre lupta împotriva corupţiei din ţările sud-americane cu situaţii politice instabile, Kleber Mendonca Filho nu a vrut să te copleşească prin expunerea legăturii maligne dintre sărăcia extremă, corupţie şi abuzuri în Brazilia contemporană. A vrut mai degrabă să dezvăluie în ritmuri vibrante şi culori vii acea Brazilie devenenită sofisticată datorită apetitului pentru artă şi frumuseţea unor oameni care se agaţă de firesc, de prietenie şi de propriile resurse pentru a supravieţui psihic în faţa gurilor căscate ale rechinilor imobiliari hrăpăreţi.

Un renumit critic dedicat pasiunii pentru sunet, Clara, personajul feminin central, face parte din acea Brazilie cosmopolită a clasei de mijloc. Deloc închisă într-o bulă, este perfect conştientă de problemele sociale ale ţării ei, pe care le vede din perspectiva omului care doreşte să-şi salveze mica oază de trai civilizat, clădit prin pasiunea pentru muzică, prin solidaritate şi printr-o relaţie senină cu propriul trecut.

imagine: cinema-scope.com
imagine: cinema-scope.com

Povestea Clarei face din Aquarius este o incursiune în universul afectiv feminin, expus prin amintiri şi flashback-uri în care melancolia devine senzuală. Prin surprinderea acestei lumi mustind de feminitate, Brazilia sufocată începe să respire în surdină. Regăseşti toate realităţile ireconciliabile şi toate straturile unei ţări în câţiva metri pătraţi, mai bine zis, în apartamentul Clarei din cladirea Aquarius. Fiecare obiect decorativ îţi permite o călătorie. Treci prin Brazilia sălbatică admirând livingul Clarei, unde picturile stilizate expun simbolurile băştinaşilor, te apropii puţin de fantasmele adânci ale inconştientului colectiv din care au fost plămădite sculpturile tradiţionale ale unor idoli pe care i-ai găsi mai repede într-o casă amazoniază, apoi te reîntorci în urbanul rafinat când vezi rafturile cu viniluri. Nici nu ai nevoie de mai mult pentru a înţelege prăpastia culturală, dar şi diversitatea ispititoare din punct de vedere estetic a unei Brazilii divizate, în care graniţele teritoriale dintre săraci şi bogaţi sunt fine, dar percepute cât se poate de clar de fiecare categorie socială în parte. Dar nu schizofrenia socială este aratată în acest film, ci modul în care s-a sudat legătura dintre interioritatea feminină, memorie şi teritoriul personal. Nevoia unei continuităţi identitare în relaţia cu spaţiul oferă o perspectivă în care scindarea este înlocuită de nevoia de a lipi amintiri şi de a readuce laolaltă, în spaţiul individual, fiinţele ce au marcat o existenţă. Prin câteva imagini ale obiectelor dragi Clarei poţi depista un ataşament dintre om şi spaţiul exterior devenit vital pentru identitate, fără a brusca subtilitatea prin observaţii dezolante stridente.

Regizorul Kleber Mendonca Filho este capabil de a reda freamătul unei Brazilii reale, necosmetizate, îndepărtându-se însă de agitaţia favelelor şi de imaginile groteşti în care instinctele, disperarea şi criminalitatea se înghesuie la periferie, unde pot colcăi nestingherite. În loc să te şocheze, foloseşte vizualul în culori estivale nostalgice şi lumina tandră ce pluteşte în fiecare scenă pentru a plasa dramele într-o reverie senină. Aquarius devine, încă de la primele imagini, o sărbătoare a vieţii boeme în care timpul pare încremenit într-o siesta în hamacul din apartamentul Clarei, pe ritmurile unor muzici de pe vremea revoluţiei sexuale. Te întâmpină şi te introduce în ritmul vibrant al eroinei un decor plin de viniluri, culori străbătute de lumina aurie a melancoliei serene, folosită pentru a crea flashback-uri cu tentă vintage şi farmec desuet prizat cu nesaţ de fanii anilor ’60-’70. La această sărbatorire frenetică a vieţii, asociate de străini Braziliei însorite, contribuie din plin interpretarea actriţei Sonia Braga, una dintre favoritele ediţiei din 2016 a Festivalului de la Cannes.

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

Filmul regizat de Kleber Mendonca Filho poate fi analizat pe două niveluri. Îl poţi vedea sub forma unei retrospective luminoase a unei existenţe în care nu au contat decât pasiunea pentru muzică (de altfel cineastul brazilian este apreciat de critici şi datorită interesului acordat unei coloane sonore cuceritoare), victoria împotriva unei boli necruţătoare cu alte femei, pofta de viaţă, prietenia şi dorinţa de a le împărtăşi celorlalţi bucuria de trăi fiecare clipă cu voluptatea simplă a unei după-amiezi pe malul mării. Acţiunea petrecându-se chiar în Recife, un oraş pitoresc, unde regăseşti plaje foimoase, atmosfera ţărmurilor însorite şi exuberanţa braziliană, şi un tărâm fabulos pentru bookoholici, legat de revoluţionarea literaturii sud-americane. Însăşi structura filmului, împărţit în trei capitole, seamănă cu aceea specifică unui roman confesiv, închegat din amintiri.

Celălalt nivel este legat de o problema comună ţărilor în care sistemul politic este putred, iar corupţia devorează existenţe: mafia imobiliară, cu legături la nivel înalt. Clara este nevoită să lase de-o parte viaţa de bunicuţă boemă având vitalitatea unei adolescente pentru a se lupta, într-un stil propriu, din care nu lipsesc inventivitatea şi umorul, cu nişte dezvoltatori imobiliari care se folosesc de tot felul de tertipuri şi de personaje dubioase pentru a o face să le accepte oferta financiară (peste preţul pieţei, o asigură ei). Aceştia vor să o convingă să renunţe la apartamentul ei, rămas ultimul locuit în vechiul bloc depopulat prin oferte tentante pentru a fi demolat, în favoarea construirii unui complex modern (un dezastru din punct de vedere estetic). De altfel, implicaţia politicului depăşeşte ficţiunea, însuşi filmul devenind ţinta unei intimidări politice în Brazilia, după ce actorii au protestat, chiar pe covorul roşu de la Cannes, împotriva înlăturării de la putere a preşedintei Dilma Rousseff.

imagine: youtube.com
imagine: youtube.com

Când vezi chipul de rechin tânăr care mimează amabilitatea, al antreprenorului provenit din înalta societate (un fel de băiatul tatei şcolit la marile universităţi americane), interpretat credibil de Humberto Carrao prin acel amestec de antipatie deghizată printr-un ton mieroas, rapacitate fără limite şi prefăcătorie, îţi şi imaginezi un film apăsător, în care imaginile alb-negru de la început, care prezintă cartierul protagonistei în zilele bune, vor fi măturate de furtuna unei lupte ce anunţă un suspans tenebros. Dar Clara este precum oamenii din ţara ei, aşa cum ţi-i imaginezi: veselă, zâmbitoare chiar şi în vremuri grele, dependentă de soare, discuţii plăcute pe plajă, dans, petreceri şi băi în mare. Aşadar, lupta ei va avea exuberanţa unui festival senzual, cu momente comice în mijlocul disperării. Suspansul va fi urmat de clipe încărcate de candoare şi de reacţii imprevizibile ilare, menite să păstreze firescul şi umanitatea în toiul unei lupte dezumanizante. Spre final, suspansul dătător de fiori, dar nu şi de imagini în culori întunecate, culminează cu acel deznodământ mai degrabă metaforic, demn de o scenă dintr-un roman halucinant scris de Clarice Lispector.

Când rechinul imobiliar trimite un grup de cheflii mârlani, care ascultă muzica proastă la maxim, tocmai în apartamentul de deasupra, pentru a o distruge psihic, această protagonistă, la rândul ei plină de viaţă, le răspunde pe măsură. Nu cheamă poliţia. Trage aer în piept şi le face o vizită. După ce are parte de priveliştea unei orgii în adevăratul sens al cuvântului, nu îşi dă ochii peste cap a dezgust, ci sună un gigolo recomandat chiar de prietena ei zurlie. Nu îşi pierde cumpătul în faţa dezvoltatorului rapace. Amână confruntarea legală, oferindu-şi timpul necesar pentru a se bucura de amintiri, de vizita nepoţilor, de petrecerea dată de menajera ei, de plutirea în lumina caldă a ţărmului. Ba îşi mai face timp şi pentru sfaturile amoroase oferite fiului ei, şi pentru plimbările pe malul mării alături de nepoţel, când fiica ei este prea ocupată.

În loc să te facă şi pe tine un participant la suferinţă şi neputinţă, îţi redă încrederea în farmecul vieţii şi al clipei efemere într-o zi de vară pe malul mării. Clădirea părăsită nu o sufocă. Dimpotrivă, îi permite dilatarea propriului timp într-o plutire deasupra unui prezent agitat. Revoltată, va deveni o luptătoare cu arme fine şi o adeptă a umorului vindecător. Îşi va oferi luxul de a avea cuvântul final, ce însoţeşte un gest insolit ce transformă grotescul într-un poem vizual dublat de muzica ei preferată.

Filmul Aquarius a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.

Citeşte şi The Second Mother –  Fata menajerei începe lupta de clasă

Nebune de fericire – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii

The Second Mother (Que Horas Ela Volta?) – Fata menajerei incepe lupta de clasa

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here