Arabian Nights – Portugalia intamplarilor exotice

0
557

Criza poate face din oamenii debusolaţi nişte protagonişti ai unor istorisiri neverosimile, întunecându-le raţiunea sau împingându-i să accepte soluţii greu de imaginat până atunci, frinzând uneori absurdul. Poveştile Şeherazadei sunt la rândul lor un amestec halucinant de senzualitate, înţelepciune, melancolie, violenţă, straniu şi acel fantastic dezlănţuit până la suprarealism, iarMiguel Gomes, unul dintre cei mai mari cineaşti lusitani contemporani, s-a gândit că mai toţi acei locuitori ai ţării sale deveniţi prizonierii măsurilor de austeritate impuse de Troika (FMI, Comisia Europeană şi Banca Central-Europeană) pot ajunge la rândul lor protagoniştii unor întâmplări ieşite din comun, fără a părăsi ţărmurile Portugaliei pentru a se îmbarca spre ţinutului exoticei povestitoare.

După ce a străbătut ţara fadoului în lung şi-n lat, însoţit de o echipă de reporteri şi de Sayombhu Mukdeeprom – directorul de imagine al marelui regizor thailandez Apichatpong – Gomes, care a impresionat criticii Berlinalei cu filmul Tabu, a pus în O mie şi una de nopţi (Arabian Nights) tot ce are tradiţia lusitană mai frumos: lumina de o melancolie senină, peisajele, nostalgia cunoscută sub intraductibilul cuvânt saudade şi acel lirism ce se ridică deasupra unei realităţi apăsătoare printr-o alegorie plină de compasiune, des întâlnită în romanele scrise de Saramago. Arabian Nights– ce a păstrat doar structura clasicei scrieri orientale, înlocuind poveştile Şeherezadei cu ale portughezilor loviţi de criza din anii 2013-2014 -a fost considerat apariţia excentrică a secţiunii Quinzaine des Realisateurs de la ediţia de anul acesta a Fesivalului de la Cannes. Nu costumele orientale care îi fac pe spectatorii cu nostalgii hippie să viseze şi nici decizia lui Gomes de a se deghiza în califul ce o aşteaptă pe Şeherezada fugită într-un parc de distracţii de pe malul mării pentru a i-o aduce înapoi şahului despotic sunt elemelntele acestei apariţii ieşite din comun, ci lungimea filmului, care, depăşind lejer şase ore, a fost împărţit în trei volume: Neliniştiul (The Restless One), Mâhnitul (The Desolate One) şi Fermecatul (The Enchanted One).

Începutul nu anunţă nici de departe desfăşurarea insolită a poveştilor cotidiene împinse la graniţa cu fantasticul ce îmbină absurdul, poezia, satira şi oniricul. Primele scene par separate de restul filmului, mai degrabă un documentar despre angajaţii unui şantier naval ce aşteaptă din moment în moment să fie disponibilizaţi, dar până atunci îşi amintesc de ambarcaţiunile măreţe pe care le construiau şi de ritualurile ce însoţeau lansarea la apă a unei noi nave ieşite din mâinile lor. Principalii actori ai acestor scene de început sunt nimeni alţii decât Gomes şi echipa sa, încât ai impresia că asişti la un film despre cum se face un film, despre o poveste în poveste, amintindu-ţi de secvenţele din Roma sau din Clovnii, în care Fellini şi ai lui băgau capul în poveste, înainte ca toate istorisirile să ia o turnură fermecată. Apoi, la fel cum face Şeherezada (Crista Alfaiate), Gomes le promite angajaţilor supăraţi poveşti pentru a-i îndupleca, lăsând-o pe fascinanta orientală să se desfăşoare. Apărută mai mult sub forma unui voice over, din postura de narator omninscient şi omniprezent, ca într-un roman realist, Şeherezada nu spune poveşti despre caravanseraiuri şi prinţi ai deşertului, ci despre oamenii unei ţări triste, cum a fost Portugalia sărăcită de măsurile econonice austere.

Nu vei avea parte însă de o desfăşurare spectaculoasă, în sensul clasic, nici de acea satiră ostentativă cu mesaj politic. Filmul lui Gomes nu are tonul unui protest, ci mai degrabă suava melancolie a unui fado adaptat la amintirile unei studente chineze îndragostite de un poliţist din Lisabona, la problemele unui bloc de la periferie, ale unui sat aflat în plină campanie electorală, unde cocoşul pare a fi ţapul ispăşitor, sau la dramele unor oameni chemaţi în sala de judecată în urma unor delicte des întâlnite în perioadele de criză economică. Irealul şi magia poveştilor nu se regăsesc în decorurile ce imită exotismul grandios, ci mai mult în reacţiile uneori absurde ale personajelor, surprinse în cadre lungi, descriptive, în care dramele şi tăcerea melancolică pe fundalul unor peisaje sau ghetouri curg într-un ritm încetinit (aici se cunoaşte implicarea directorului de imagine thailandez în proiectului lui Gomes, care induce ritmului acea lentoare nelumească din filmele lui Apichatpong). Tocmai în acest ritm lent al derulării scenelor descoperi irealul redat prin contrastul dintre acele drame sufocante ale oamenilor ce sunt pe cale să-şi piardă agoniseala, neştiind încotro s-o mai apuce, şi tonul poetic prin care sunt relatate istorisirile dezolante, dublate de o coloană sonoră care dă viaţă tăcerilor ce par frustrante pentru anumiţi spectatori.

Arabian Nights este deopotrivă amuzant şi melancolic, fiecare scenă lentă fiind resuscitată printr-o coloană sonoră în care variantele cântecului romantic Blue Moon, baladele, cântecele pop şi heavy metal-ul se întâlnesc firesc, în ciuda contrastelor. Prima parte, The Restless One este cea ludică, putând fi considerată şi preferata spectatorilor din România, care vor avea un deja vu privind satira la adresa celor ce reprezintă marile instituţii financiare mondiale, ce au ultimul cuvânt de spus (niciodată aducător de veşti bune) asupra măsurilor de austeritate, de reducere bugetară. Urcaţi pe nişte cămile, astfel încât să fie deasupra tuturor, aceşti puternici ai lumii devin o metaforă a neputinţei şi a nefericirii celui dominator, tradusă prin replicile spumoase ale unui vraci african ce apare de nicăieri pentru a le vinde leacul împotriva tristeţii masculine ancestrale– un medicament ce poate combate impotenţa – prin a cărui administrare toţi călăii financiari ai Portugaliei devin mai relaxaţi şi mai dornici de a empatiza cu săracul popor, odată ce uită de propriile frustrări vindecate prin iluzia puterii şi a grandorii ce umflă un Ego rănit. Dar înţelepţii cinici de pe cămile sunt lăsaţi în urmă şi acţiunea se mută într-o comunitate unde salvarea unui cocoş prea vocal şi mizele electorale se intersectează într-o alegorie absurdă ce stârneşte râsete. Primul volum se opreşte la povestea unui pitoresc orăşel de pe malul mării, unde liderul de sindicat vrea să combată amărăciunea oamenilor sârguincioşi, deveniţi peste noapte şomeri, organizând baia anuala de 1 Ianuarie în apele reci, ajutat fiind de ucenica lui, o punkeriţă simpatică, gata să-l contrazică mereu.

A doua parte – The Desolate One – după cum spune şi titlul, cam lasă în urmă atmosfera ludică din primul volum. Debutând cu povestea unui fugar, ce pare desprinsă mai degrabă din acea carte a lui de Borges despre infamiile omenirii, The Desolate One descrie Portugalia vinovaţilor care ţin cu dinţii de circumstanţele atenuante, aşa cum sunt şi cei din întâmplarea legată de tribunalul improvizat într-un decor feeric, ireal, demn de punerea în scenă a piesei Visul unei nopţi de vară. Replicile şi delictele insolite ale inculpaţilor transformă disperarea în hogote de râs, pe măsură ce înşişi martorii chemaţi să depună mărturie se transformă în factorii favorizanţi ai delictelor judecate, încât biata judecătoare, ce tocmai şi-a consiliat prin telefon fiica aflată la prima experienţă sexuală, se trezeşte într-un vârtej de poveşti ce-i pun raţiunea limpede la încercare. Poveştile inculpaţilor şi ale martorilor formează o plasă de nenorociri şi dramolete, fiind înlănţuite precum istorisirile Şeherezadei şi de nedespărţit precum nişte păpuşi ruseşti suprapuse.

Necazurile oamenilor din tribunalul absurdului se mută la marginea Lisabonei, în cartierele pline de blocuri în stilul cutiilor de chibrituri, unde locuiesc oamenii săraci, în apartamente aproape identice cu acelea de la periferia românească. Totuşi, după aceste blocuri (deloc gri în varianta portugheză) stau nişte oameni care se mai pot bucura de afecţiunea ce şi-o pot oferi unii altora, de fidelitatea căţeluşului pufos ce favorizează întâlnirea a două cupluri din generaţii diferite. Scenele cotidiene păstrează acea tendinţă a lui Gomes de a reda poveştile triste strânse de echipa sa folosind un ton sensibil, ce topeşte disperarea locuitorilor, ajunşi să cerşească ajutoarele sociale, într-o lumină poetică, prin care îi oferă cartierului plin de blocuri înghesuite o strălucire ireală, transformând locatarii în  personajele sensibile ce plutesc în propria candoare, precum acele cupluri pictate de Chagall în vremuri grele.

Dar unde-i Şeherezada cu ale ei costume şi nestemate încântătoare, ce aminetesc de abundenţa bazarurilor îndepărtate şi de nuanţele apusului? Ei bine, ai puţintică răbdare, că va reveni în cea de-a treia parte (The Enchanted One), unde va cânta, îşi va lua peste picior amantul, o variantă mai tâmpă a lui Brad Pitt, dar senin precum soarele şi fertil ca un iepure, având deja 200 de urmaşi. Această Şeherezada vrea să fugă din palatul unde captivitatea îi blochează imaginaţia ţinând-o departe de spectacolul vieţii, dar ajunge să fie întoarsă din drum de către tatăl ei (nimeni altul decât vizirul sultanului), în urma discuţiei purtate într-un parc de distracţii, o discuţie ce readuce în prezent pericolele unei puteri nelimitate căzute în mâinile unui singur om. Reîntoarsă la palat, derulează în continuare firul poveştilor, ajungând până în mahalaua portugheză, unde îşi fac veacul nişte păsărari ce înregistreaza trilurile zburătoarelor, alcătuind simfonii captate pe un MP3, spre amuzamentul spectatorilor. Nu uită nici de povestea chinezoaicei rătăcite prin Lisabona, salvată însă de o contesă din Estoril, ce îi destăinuie propria filozofie de viaţă înainte de a muri încercând să-şi salveze căţelul dintr-un incendiu.

Filmul lui Gomes poate fi considerat o înlănţuire de proze scurte în cinematogarfie. Te face să visezi la ţărmurile Portugaliei şi la acea nostalgie luminoasă, dar te şi trezeşte la realitate prin satira pişcătoare, în care începi să recunoşti dramele plaiurilor mioritice, în varianta lor melancolică, nu violent-grotescă prezentată în loc de ceaiul de la ora 5. Văzând Arabian Nights, te întrebi dacă nu cumva Şeherezada este un profet suprarealist ce a prezis eterna reîntoarcere a fiinţei umane şi a societăţii către inepuizabilele resurse de absurd şi creativitate salvatoare, dezlanţuite în momentele de criză.

Arabian Nightsa fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here