Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea

0
973

Dacă aş fi fost profesor de literatură, le-aş fi recomandat elevilor mei acest roman. Aş fi extras pasaje din el şi aş fi început discuţii pe marginea lor. Discuţii prin care i-aş fi invitat să reflecteze asupra limitelor dintre uman şi inuman, dintre neputinţă şi responsabilitate, dintre civilizaţie şi sălbaticie sau, mai bine zis, dintre civilizaţia deposedată brutal de efectele benefice în perioada unei dictaturi şi acea sălbăticie care ajunge să conserve umanitatea ameninţată. Nu aş fi lăsat să treacă anul şcolar în care se studiază urmările celui de-al Doilea Război Mondial fără a le recomanda elevilor Arhipelagul altei vieţi. De fapt, cartea lui Andrei Makine trece dincolo de limitele îndepărtate ale întinsei Rusii din perioada stalinistă. Ne priveşte pe toţi, în abisurile noastre încă necunoscute şi care pot face din noi salvatorii unor semeni în derivă sau, dimpotrivă, nişte călăi.

 Arhipelagul altei vieţi este o poveste simbolică despre iubire, conştiinţă şi amorţirea ei. Despre inocenţi şi brute. Despre uşurinţa prin care inocenţii devin complici şi mai ales despre cât de uşor poate fi abandonată haina civilizaţiei pentru a dezveli partea întunecată a naturii umane. Mai este şi o alegorie despre lupta cu dezumanizarea, expusă printr-o vânătoare de oameni, în timpul căreia prada este din ce în ce mai puternică, pe măsură ce urmăritorii se apropie de ea şi îi atribuie semnificaţii nebănuite, ce fac trecerea de la ură la compasiune şi de la fascinaţie la pornirile distructive.

În romanul scris de Makine vezi cum, deasupra unor drame greu de imaginat de către noi, cei din ţările ferite azi de teroarea dictaturii, pluteşte o nesăţioasă foame de candoare, de celălalt. Iar celălalt, luând chipul unui necunoscut enigmatic, se dezvăluie aşa cum ar trebuie să fie el în momentele în care ne simţim abandonaţi: plin de compasiune, incoruptibil, lipsit de vanităţi, prezent şi dornic de a ne pune la adăpost ultimele rezerve de bunătate, când noi înşine ajungem să ne îndoim de supravieţuirea lor.

Noul roman al lui Andrei Makine este o reîntoarcere în locurile ce i-au bântuit personajele şi cititorii – satele din inima enigmaticei taiga de la marginile orientale ale Rusiei. Aici, misterele, nostalgia, reveriile mitice şi terifiantele amintiri din lagărele sovietice nasc poveşti în care damnarea, speranţa, brutalitatea, salvarea prin întâlnirea cu alteritatea, urâţenia sufletească, dezumanizarea şi frumuseţea sunt despărţite de graniţe insuficient explorate, cum este şi taigaua misterioasă.

Deşi Andrei Makine păstrează elementele comune romanelor în care îşi aminteşte de stranietatea Siberiei personale şi de hidoşenia celei devenite o temniţă colectivă, poţi considera acest roman o încercare de a schimba macazul într-un mod ce te va răvăşi, aşa cum o făceau autorii de talia lui Soljeniţîn. Arhipelagul altei vieţi este un roman prin care autorul rus ce a preferat limba franceză îşi face datoria faţă de ţara natală, aceea de a întreţine o memorie vie, care să devină glasul celor ce au fost reduşi la tăcere în temniţele staliniste. Totuşi, mai găseşti acea întâlnire plină de revelaţii umanizante dintre un personaj narator şi unul ce îşi povesteşte existenţa apăsătoare, cum întâlnesti adesea în romanele ce l-au făcut celebru pe Andrei Makine, printre care şi La musique d’une vie. Această întâlnire este mijlocită de atracţia şi totodată frica stârnită de acea parte a Rusiei mai puţin umblate. Aici, taigaua infinită şi neîmblânzită devine un tărâm unde personajele nu mai pot fugi de ele însele, de propria conştiinţă încărcată, de partea întunecată a trecutului personal, dar şi al Rusiei aflate sub dictatură.

S-ar putea să faci parte din categoria unor cititori familiarizaţi mai degrabă cu modul în care Andrei Makine transformă Rusia de la întâlnirea cu Extremul Orient într-un spaţiu mitic, ieşit din timp, unde supravieţuieşte un farmec straniu. Este un spaţiu evocat cu nostalgia căreia i se dă o aură de nelumesc, suprapusă peste magia ritualurilor de maturizare îmbinate cu descoperirea primei iubiri sau a primei reprezentări a voluptăţilor feminine, ce îţi rămân în memorie după ce ai citit Au temps du fleuve Amour, La femme que attendait sau Le livre des breves amours eternelles.

Această familiarizare cu modul în care Makine transformă un spaţiu al terorii într-unul magic, unde personajele sale se pot feri de urâţenie în inima pădurii fără margini, în care pătrunde spectrul unei prezenţe senzuale ce vine din lumea sofisticată şi liberă, aflată dincolo de graniţele Rusiei staliniste, ajunge să îţi creeze anumite aşteptări. Una este legată tocmai de această eternă reîntoarcere la spaţiul oniric de la frontierele orientale ale Rusiei, unde memoria afectivă creează o lume paralelă iar amintirile despre primele experienţe erotice disipează teroarea din iadul pitit în zonele îngheţate, unde îşi găseau sfârşitul cei incomozi pentru dictatură. Însă, în noul său roman, Andrei Makine este mult mai dur cu admiratorii scrierilor sale, pe care i-a cucerit în primii ani tocmai prin modul în care a putut crea o oază a nostalgiei într-un infern. De data aceasta nu mai asişti la topirea groazei în amintirile duioase rămase din anii primelor iubiri sau ai adolescenţei marcate de prietenia capabilă de a salva o existenţă de la întuneric.

Makine nu mai caută (doar) spaţiul securizant plasat în memorie. Vrea să fie necruţător, să te oblige la o imersiune în iadul oamenilor hăituiţi de semenii lor trecuţi în tabăra torţionarilor. Nu mai invită la reverii senzuale care să dezmorţească îngheţata Siberie, ci la un strigăt de indignare. Dar în lumea dictaturii ajung să fie hăituiţi, până la urmă, şi vânătorii, nu numai victima lipsită de apărare.

În rolul victimei: un aşa-zis duşman al poporului confiscat de Stalin. În rolul vânătorului: un fost soldat ce a luptat împotriva naziştilor, nimerit fără voia lui într-un joc traumatizant, al cărui final cerea găsirea unui ţap ispăşitor pentru a scăpa nepedepsiţi câţiva activişti stalinişti ajunşi în funcţii militare cu greutate, mânaţi de lipsa de scrupule şi de oportunism. Vânătorul ce ar fi trebuit să devină ţapul ispăşitor şi apoi trimis în lagăr i se destăinuie personajului-narator, povestindu-i despre un paradis îndepărtat, găsit în arhipelagul Şantar cu ajutorul unei băştinaşe având ochii migdalaţi. Arhipelagul este departe de civilizaţia urbană, însă aproape de normalitate, de firescul umanităţii.

Vânătorul ce ajunge să îşi privească altfel prada îşi rememorează dezamăgirile şi neputinţele, dar oferă până la urmă o ieşire spre lumină, găsită într-un moment neaşteptat. Acest moment îi dezvăluie adevărata menire a existenţei umane, care implică salvarea inocenţei, a compasiunii. Este o revelaţie plină de stranietate, peste care se suprapune misterul unui tărâm care i se refuză până şi busolei. Toate amintirile personajului care i se destăinuie naratorului duc spre un episod ce i-a marcat existenţa: capturarea unui prizonier ce a reuşit să evadeze dintr-un gulag.

Prins între devotamentul faţă de un regim comunist pe care l-a elogiat în lucrarea sa de diplomă, ostilitatea faţă de ceea ce a reuşit acest regim să facă din semenii lui, teama de a nu sfârşi el însuşi într-un lagăr şi mila trezită de cel urmărit, va trebui să îşi asume riscuri ce pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Să evadeze la rândul său, iar această evadare îl va împinge direct în inima unei păduri pline de revelaţii, dar şi de capcane. Mai întâi este luat în vizor de superiorii ce se simt sfidaţi în timpul urmăririi şi ajunge să se simtă el însuşi hăituit, deşi face parte din tabăra hăituitorilor. Apoi se trezeşte pe cont propriu în adâncul unui infern vegetal peste care se lasă îngheţul, din care puţini mai pot ieşi vii. Asistă la spectacolul grotesc al degradării umane în urma luptei pentru putere. Vede cum superiorii săi îşi sprijină legitimitatea pe nişte fapte ce îi transformă în brute, dar pe care ei le consideră nişte dovezi incontestabile ale virilităţii şi loialităţii faţă de regim.

Pe măsură ce superiorii lui îl scârbesc, protagonistul descoperă şi cum îi poate lega pe cei implicaţi în lupta pentru putere ura şi fascinaţia trezite de cel urmărit. Această scindare a emoţiilor stârnite de pradă îi uneşte într-o solidaritate masculină primitivă pe cei ce se detestă şi vor să se anihileze reciproc în lupta cu pericolele ascunse de taigaua neumblată.

Departe de lumea din care vin militarii sadici, a oraşelor unde se trag sforile gloriei sovietice şi ale umilirii publice, vânătoarea prizonierului evadat din lagăr şi ajuns în inima pădurii ameninţătoare capătă forţa unui periplu simbolic. Totuşi, solidaritatea nefirească (în ochii cititorului) dintre personajele ce se dispreţuiesc, scoate la iveală, până la urmă, instincte şi dorinţe abjecte pe măsură ce descoperă adevărata identitate a evadatului transformat de ei într-o ţintă, apoi într-un trofeu al parvenirii militare în era luptei împotriva duşmanului colectiv. Identitatea prăzii scoate din adâncurile fiecăruia porniri ce topesc pojghiţa subţire a solidarităţii mimate şi aproape că risipeşte şi bruma de compasiune pe care personajul-narator se încăpăţânase până atunci să o păstreze intactă, ca ultimă redută a umanităţii, a rezistenţei împotriva barbariei.

Odată cu descoperirea adevăratei identităţi a evadatului au loc două schimbări legate de modul în care cititorul este implicat în lectură şi în relaţia cu personajele. Ritmul se înteţeşte şi îţi creşte pulsul. Urmăreşti vânătoarea de oameni cu sufletul la gură, indignat, dar şi plin de speranţa legată de reuşita evadării puse la cale de personajele favorite. Simţi mirosul din taiga, senzaţiile corpului dezmorţit în apropierea unui foc de tabără şi frica prelinsă viclean. Fiecare detaliu amplifică atât spaima, scârba provocată de personajele dezumanizate, cât şi plăcerea lecturii, oferită de urmărirea trepidantă ce aminteşte de amestecul dintre un thriller psihologic a cărui acţiune bine gradată are loc pe fundalul unei păduri misterioase şi elementele unui film de aventuri plin de suspans.

Pe lângă schimbarea de la nivelul ritmului, mai percepi una, care îl aduce înapoi pe acel Makine al evocărilor atemporale, ce strâng într-un ghem de imagini aproape nepământene toată frumuseţea inaccesibilă asociată Rusiei exotice, de la frontiera cu Asia îndepărtată, unde şi-au păstrat secretele şi miturile acele triburi în care găseşti farmecul chipurilor mongoloide. Ai impresia că Andrei Makine vrea să se întoarcă la tărâmul nelumesc al personajelor din celelalte romane ale sale. Însă până să ajungi şi tu la acel ţinut ascuns de taigaua capricioasă mai ales cu străinii având intenţii ce trădează rapacitatea, descoperi un alt sens al sălbăticiei, unul sumbru, ajuns pe nedrept un sinonim al degradării umane, al pervertirii.

Arhipelagul altei vieţi poate fi considerat, cel puţin în prima jumătate, cel mai dur şi greu de digerat roman scris de Andrei Makine (dacă nu este luat în considerare şi abrazivul roman Lucrarea iubirii, semnat cu numele de Gabriel Osmonde). Pe de altă parte, acele pasaje greu de îndurat, care te fac să te îndoieşti de calităţile naturii umane, sunt contracarate din plin de unele dintre cele mai frumoase pagini dedicate legăturii omului cu natura, cu necunoscutul imposibil de îmblânzit, dar ajuns cel mai bun prieten al celui prigonit de o societate contaminată de suspiciune şi traumatizată de dictatură. În ultimele cincizeci de pagini, romanul îşi dezvăluie adevărata frumuseţe şi reapare acel Makine care oferă pledoaria pentru bucuria vieţii, reprezentată de libertatea găsită într-un spaţiu al firescului, oriunde s-ar afla el şi oricat de inaccesibil ar fi din cauza distanţei.

Arhipelagul altei vieti - copertaEditura Polirom, 2017

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here