Arta contemporana. Istorie si geografie

0
817

Succesul filmului The Square (distins cu Palme d’Or) a promovat arta contemporană până şi în rândul celor nepăsători în faţa ei. Filmul lui Ruben Ostlund şi cartea scrisă de Catherine Millet au câteva aspecte în comun. Ambele descriu caracterul interactiv al artei contemporane şi rolul participativ al publicului în interpretarea simbolului multistratificat pe care îl poate avea un obiect cât se poate de simplu, expus într-o galerie cu decor minimalist. De asemenea, ambele subliniază mesajele privind viitorul societăţilor civilizate şi unda de şoc pe care o pot strârni unele expoziţii controversate – două elemente asociate de obicei artei contemporane.

Cartea scrisă de Catherine Millet i se adresează unui cititor dornic să experimenteze şi care, deşi nu trebuie să fie un fin cunoscător al noilor artişti, a depăşit deja momentul în care este şocat fie de simplitatea inacceptabilă a unui exponat, realizat din materiale pe care marii artişti consacraţi ai secolelor trecute le-ar fi aruncat la gunoi, fie de mesajul exploziv ce promovează o expoziţie de artă contemporană, aşa cum se întâmplă în The Square. Pentru a savura analiza făcută de Catherine Millet, ce a enunţat două întrebări esenţiale – Ce este arta contemporană? Şi când şi-a făcut ea loc printre preocuparile curatorilor şi ale celor ce decid ce intră în colecţiile marilor muzee? – trebuie să ai totuşi minime cunoştinţe legate de curentele avangardiste ce au răsărit în Parisul interbelic.

Arta contemporană. Istorie şi geografie nu este o lucrare introductivă, nici un manual. Nu oferă nişte răspunsuri clare. Scopul acestei cărţi este acela de a te face să-ţi pui întrebări legate de prezentul şi de viitorul artei, aşa cum este definită atât de artist, cât şi de public. Asemenea artei contemporane, te invită mai degrabă să analizezi din mai multe perspective ceea ce vezi într-o galerie de profil, nicidecum să găseşti certitudini. De fapt, cartea reflectă cel mai bine două dintre caracteristicile artei începând cu secolul XX: renunţarea la stabilitatea dată de certitudini în interpretarea mesajului oferit de opera de artă şi invitaţia la plonjarea în ambiguitatea ce duce la o continuă discuţie despre ceea ce face dintr-un obiect expus o veritabilă operă de artă.

În ciuda lipsei unui răspuns clar, această carte va fi apreciată mai ales de cei îndrăgostiţi de avangarda interbelică, apoi seduşi de îndrăzneala iconoclastă a generaţiei de artişti din New York-ul anilor ’50 şi ’60. Catherine Millet răspunde totuşi la o întrebare: Când avangarda interbelică a început să faca parte din trecut şi când s-a născut noua avangardă, sinonimă cu arta contemporană, aşa cum o percepem în zilele noastre? Răspunsul este unul indispensabil pentru înţelegerea secolului XX, un secol în care arta a ieşit din galerie şi a păşit în casele oamenilor obisnuiţi, sub forma designului industrial şi al obiectelor utile: Avangarda pariziană a căpătat denumirea de artă modernă, în timp ce noua generaţie de artişti aparută la New York după Al Doilea Război Mondial a fost asociată artei contemporane. Mulţi consideră azi că arta contemporană s-a născut de fapt în New York-ul anilor ’60, după desprinderea de modernismul interbelic european.

Fiind născută în anii ’60, odată cu noul boom economic, arta contemporană a fost foarte rapid curtată de industria publicităţii şi de cea a bunurilor de larg consum, dar mai ales de cea a tehnologiei (Pop Art rămâne cea mai bună dovadă, continuând relatia dintre artă şi design începută de Eileen Gray, de artiştii Art Deco sau de elevii şcolii Bauhaus). Este probabil singura certitudine într-o lume în care adevărurile şi definiţiile se negociază permanent în relaţia cu publicul receptor şi devin fluide. Succesul comercial al artei contemporane a început să bată recorduri începând cu anii ’80, conform surselor consultate de Catherine Millet.

Vei aprecia modul în care autoarea te ajuta să înţelegi revoluţia începută de artiştii asociaţi artei contemporane, începând cu anii ’50. În arta contemporană, gustul publicului eclipsează validarea oferită de critici sau de maeştri veterani. Expoziţiile şi vernisajele capătă de cele mai multe ori un caracter interactiv, publicul având şi rolul de martor al naşterii unei noi tendinţe în artă, care hrăneşte şi apetitul pentru controversă.

Artistul nu mai visează la statutul de titan, de geniu apreciat de posteritate. El vrea să influenţeze prezentul. Are posibilitatea câştigării faimei şi a confortului material încă din timpul vieţii. Începe să devină din ce în ce mai scurtă perioada dintre debut şi confirmarea consacrării (prin expunerea în marile muzee). Curatorul ajunge să capete un rol din ce în ce mai important, la fel şi noile galerii independente. Totodată este favorizată democratizarea accesului în lumea artei (artistul nu mai trebuie să treacă printr-o şcoală sau să înveţe cum să îmblânzească, din ipostaza de ucenic într-un atelier, materiale dificile).

Noua artă este ancorată într-un prezent continuu, de unde şi lipsa temerii legate de folosirea unor tehnici sau materiale ce nu vor contribui la rezistenţa operei de artă peste ani, secole. Sunt din ce în ce mai des folosite materiale neconvenţionale, de unde şi noile limite date de perisabilitatea operei. Nu de puţine ori, opera de artă li se supune proprietăţilor avute de materiale, nu invers. Aceste materiale joacă un rol mult mai activ în calitatea operei finale, uneori devenind ele însele opera de artă.

Artiştii încep să modeleze spaţiul de expunere şi să redefinească arhitectura vechilor muzee. Se încurajează expansiunea muzeelor, anularea graniţelor dintre artă şi celelalte domenii sau dintre curente şi epoci, prin dorinţa de a revizita marile capodopere. Mitologiile colective sunt înlocuite de cele personale. Asta înseamnă că artistul îşi dezvăluie lumea interioară prin simboluri ce lasă loc ambiguităţii, nemaifiind preocupat de construirea unui cod comun al interpretării, astfel încât privitorul să înţeleagă mesajul său.

Una dintre cele mai importante schimbări este legată de comportamentul colecţionarului. Dacă în secolele trecute marele colecţionar asculta de sfaturile unui critic atunci când alegea operele de artă, aşa cum făcuse Peggy Guggenheim, acum singurul criteriu este impresia pe care i-o produc exponatele văzute la bienale sau la marile târguri de artă.

Cartea scrisă de Catherine Millet oferă genul de lectură la care te vei întoarce mereu. Te invită să subliniezi idei şi nume de artişti inovatori sau de galerii, despre care să cauţi ulterior mai multe informaţii.

Citeşte şi Confesiunile unei dependente de artă – Colecţia lui Peggy Guggenheim

Lento. Meduza – Mergi mai încet prin viaţă

Arta corpului – Femeia consolată de un străin ciudat

Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

Lento. Meduza – Mergi mai incet prin viata

Arta corpului – Femeia consolata de un strain ciudat

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here