Arta corpului – Femeia consolata de un strain ciudat

0
1199

Arta corpului este un roman care preia mitul străinului venit pe neaşteptate în viaţa unei femei, pentru a o vindeca de tristeţea provocată de pierderea bărbatului iubit. Dar fiind vorba despre un roman scris de un maestru al realităţii ce ia o turnură halucinantă, nu vei găsi o poveste siropoasă, ci una mai mult decât ieşită din comun.

Bărbatul misterios din roman întruchipează stranietatea pură, acea stranietate pe care unii ar pune-o pe seama unei labilităţi emoţionale ce scapă oricărui diagnostic precis. De fapt, stranietatea guvernează întreaga lume a personajelor, ce pare desprinsă dintr-un film psihologic bizar, premiat la marile festivaluri.

Don DeLillo îţi permite o scufundare lentă în lumea ciudată a romanului său. Mai întâi fixează reperele geografice, demne de o atmosferă din altă lume. Îşi plasează personajele într-o cabană de lux, construită pe o coastă izolată a oceanului. Locatarii sunt şi ei nişte oameni speciali, ce pot fi încadraţi în categoria artiştilor cu aplecări avangardiste şi abordări neobişnuite ale creativităţii. Ea, pe nume Lauren, este un body artist, adică un artist ce face din corpul său o exponată vie, pentru a exprima cu ajutorul posturilor stările abisale, în stilul Marinei Abramovic. El, Rey, este un regizor premiat la Cannes, apreciat datorită filmelor neconvenţionale. În cazul său, nu doar filmele sunt ieşite din comun, ci întregul comportament, aşa cum lasă de înţeles fosta lui soţie, ce-l prezintă drept un geniu seducător, dar şi nimicitor pentru psihicul celor atrase de el.

Adevărata stranietate îşi face loc după sinuciderea lui Rey. La câteva zile după moartea acestuia, Lauren, ultima lui soţie, mult mai tânără decât el, descoperă un locatar străin într-una dintre încăperi. Corpul locatarului reflectă o vârstă încertă, aflată între copilărie şi maturitate, o vârstă care, în cazul lui, pare îngheţată în timp. Străinul comunică prin replici incoerente, de parcă ar fi un extraterestru care abia învaţă graiul pământenilor. Dar nu modul în care se exprimă o şochează pe Lauren, ci faptul că străinul imită perfect vocea şi replicile soţului ei, din ultimele zile petrecute de acesta alături de ea, înainte de a se sinucide.

Lauren este la început stupefiată, apoi începe să se ataşeze de străinul cu înfăţişare şi vorbire ciudate. Decide să îşi prelungească şederea în casa izolată. Încearcă să afle mai multe despre el şi îl roagă să imite vocea lui Rey, marea ei iubire, dispărută brutal. Ai avea impresia că vrea să-l transforme pe străin în fantoma soţului ori într-un medium ce poate comunica uşor cu lumea de dincolo. Însă Don DeLillo îşi obligă personajele să înceapă o relaţie greu de încadrat şi de explicat logic, deoarece străinul nu poate duce la bun sfârşit un dialog prin care să răspundă coerent la întrebările din ce în ce mai insistente puse de Lauren.

Arta corpului este un roman care va fi apreciat în special de cei captivaţi de acel insolit degajat de arta contemporană (vor avea parte de nişte descrieri ingenioase ale unui performance avangardist). Îi va impresiona şi pe cei familiarizaţi cu stilul romanelor în care acţiunea este înlocuită de jocurile din mintea personajelor. Iar Don DeLillo a dovedit că poate fi un autor cât se poate de sofisticat atunci când îl ajută pe cititor să plonjeze în mintea personajelor sale cu o viaţă interioară bogată, dar care aleg să întreţină, de cele mai multe ori, nişte relaţii aride cu mediul exterior, numit de alţii realitate.

Pentru cititorii dornici de a vedea o desfăşurare spectaculoasă a relaţiei dintre artista văduvă şi intrusul excentric, acest roman va fi unul monoton, tern şi dezamăgitor. Se vor pierde în trecerea bruscă de la persoana a III-a la persoana a II-a în planul narativ, care poate genera confuzie. Unora li se va părea un roman ce aminteşte de operele de artă abstracte, care invită la trăiri bulversante, intraductibile în cuvinte. Alţii îl vor considera o traspunere în ficţiune a unor concepte greu de exprimat, legate de limbaj şi de percepţia subiectivă a timpului.

Pe cât de captivaţi vor fi cei seduşi de romanele psihologice în care universul interior al personajelor excentrice absoarbe realitatea exterioară, pe atât de nedumeriţi s-ar putea să fie cei ce nu vor aprecia deloc modul în care Don DeLillo foloseşte pagini întregi pentru a transforma dialogurile sumare dintre cei doi protagonişti într-o reflecţie asupra modului în care ne raportăm la celălalt folosind un cod stabilit în comun. Totuşi, fanii lui Don DeLillo vor fi satisfăcuţi. Ei vor găsi aceeaşi breşă în real prin care pot intra evenimentele şi personajele considerate bizare, dar care devin simbolul unei pledoarii pline de originalitate pentru nevoia de unicitate, de renunţare la omogenizarea devenită sinonimul normalităţii.

Citeşte şi The Double Lover (L’amant double) – Fantezii cu gemeni într-un thriller psihanalitic

The Space In Between: Marina Abramovic and Brazil – Ritualurile vindecării într-un performance stupefiant

Aloys – Cum să fii inventiv când scoţi un singuratic din carapacea izolării

L’amant double (The Double Lover) – Fantezii cu gemeni intr-un thriller psihanalitic

The Space In Between: Marina Abramovic and Brazil – Ritualurile vindecarii intr-un performance stupefiant

Aloys – Cum sa fii inventiv cand scoti un singuratic din carapacea izolarii

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here