As I Open My Eyes (A peine j’ouvre les yeux) – Tunisia cosmopolita a rockerilor subversivi

0
490
imagine: www.allocine.fr/film

Dacă nu crezi în forţa ritmurilor arabe de a crea sunetele tumultuoase ale unei supărări degenerate într-un strigăt de protest sau dacă sunetele chitării întunecate ţi se par prea abrazive pentru dulcegăria unui ritm oriental, trebuie să vezi ce fac puştii din gaşca rebelei Farah (Baya Medhaffer) cu instrumentele tradiţionale alăturate celor folosite în muzica punk-rock.

Apreciat la Festivalul de Film de la Veneţia, A peine j’ouvre les yeux seduce publicul şi prin compoziţiile lui Khyam Allami, renumit datorită îmbinării dintre sunetele poetice scoase de corzile unui oud şi instrumentele specifice muzicii rock. Datorită coloanei sonore vei avea parte de o imersiune languroasă, intimă şi hipnotică (asociată ritmurilor exotice), descătuşată, electrizantă şi efervescentă, dar în acelaşi timp senzuală şi candidă. Vei simţi din plin atmosfera şi pulsul Tunisiei cosmopolite, şi  dramele personajelor impecabil interpretate.

Uită de trândăvia la care invită o narghilea când auzi tobele şi acordurile unui oud. Lirismul din vocea tânguitoarea a protagonistei părăseşte liniştea unei curţi umbroase în care femeile din ţara ei îşi cântă amorul nemărturisit şi jalea departe de ochii lumii. Conştientă de forţa muzicii ei şi înarmată doar cu dorinţa de a se face auzită, cum numai la optsprezece ani o poate resimţi cineva la intensitate maximă, Farah părăseşte spaţiul interior oferit femeii tradiţionaliste şi se avântă în viaţa de noapte de pe străzile unei capitale în fierbere pentru a se dezlănţui într-un protest ce începe cu metaforele vizuale din poezia arabă şi culminează cu trepidaţiile ritmurilor punk ce îi fac pe spectatori să vrea să dea din plete şi să ţopăie mai zgomotos decât nişte puşti rebeli din Londra anilor ’70, invadată de proteste.

imagine: www.unifrance.org
imagine: www.unifrance.org

Conştientă de stereotipurile ce (de)formează percepţia despre locuitorii ţărilor în care predomină cultura arabă, regizoarea Leyla Bouzid mizează tocmai pe uimirea spectatorului european care află că există într-o ţară magrebiană precum Tunisia cea dominată de cenzura dictaturii şi tineri ce au aceleaşi visuri cu ale lui, aceleaşi conflicte cu părinţii şi acelaşi curaj de a-şi striga nemulţumirea legată de sistem. Se regăseşte în idealurile de artistă nonconformistă ale răzvrătitei Farah, care îşi închide mama în baie pentru a fugi să se alăture găştii de muzicieni inovatori în primul ei concert. Aşadar, indiferent de spaţiul cultural din care provin, spectatorii se vor lăsa rapid seduşi de curajul muzicienilor progresişti care înfruntă cenzura. Îşi vor oglindi propriile drame în dorinţa protagonistei de a refuza să se supună regulilor unor părinţi având (numai ei) capul pe umeri, care o vor studentă la Medicină, nu la Concervator.

Regizoarea ştie că sunetele ce permit o contopire experimentală a muzicii arabe şi a culturii punk-rock europene constituie acel element insolit exotic pentru care vrei să-i vezi filmul. De aceea reia melodia preferată a protagonistei în diferite momente explozive ale poveştii, lăsând muzica să preia controlul asupra scenariului şi să te ia într-o călătorie vibrantă prin Tunisul unei adolescente rebele ce îşi asumă nişte riscuri greu de imaginat de spectatorul european, deoarece libertatea de expresie în ţara lui Farah este un ideal scandalos şi halucinant pentru autorităţi, un moft periculos al tinerilor dubioşi.

imagine: www.avoir-alire.com
imagine: www.avoir-alire.com

A peine j’ouvre les yeux transmite forţa antrenantă şi frenezia molipsitoare a unui concert live. În filmul regizoarei Leyla Bouzid, muzica este liantul intercultural dintre actori şi spectatori, dintre personaje şi ţara lor şi dintre momentele tensionate ce permit acea dezlănţuire afectivă ce te ţine cu sufletul la gură. Actorii sunt atât de convingători în rolurile interpretate, încât reuşesc să trasmită stările lor astfel încât să te facă să empatizezi cu personajele. Situaţiile riscante prin care trec şi dramele îţi reaminteasc de peripeţiile evocate în memoriile rockerilor din perioada dictaturilor est-europene sau de propriile tale conflicte cu părinţii neînţelegători, dacă ai fost un liceean ce-şi dorea să fie artist într-o familie cu meserii serioase. Chimia dintre actori, redarea unor conflicte specifice momentelor de creaţie perturbate de mesajele intimidante ale autorităţii, idealurile ce o iau pe căi diferite din cauza fricii sau neînţelegerile din cuplu îţi dau impresia că asişti la un moment dat la scenele unui film despre istoria unei trupe, cu toate suişurile şi coborâşurile ei, cu apariţia inevitabilă a unor  crize identitare şi morale urmate de prăbuşirea în hăul dezamăgirilor şi al visurilor destrămate.

imagine: youtube.com
imagine: youtube.com

Regizoarea Leyla Bouzid are flerul necesar ce-i permite să branşeze autentic dinamica scenelor dezlănţuite, în care protagonista prinde aripi în timp ce se pierde în ritmul muzicii, la istoria Tunisiei contemporane. Ritmul punk devine cordonul ombilical ce leagă natural povestea personajelor de situaţia socială a unei Tunisii gata să dea în clocot în 2010, prevestind evoluţia inflamabilă a protestelor din timpul Primăverii Arabe. Nu-ţi trebuie informaţii cu substrat politic oferite de personaje, şi nici scene suplimentare care să creeze o punte între straturile poveştii. Au fost suficiente schimbarea de ritm şi versurile pline de simboluri pentru a sincroniza povestea amoroasă cu situţia familială şi cea socială. Cu o maximă economie de trimiteri istorice şi politice, regizoarea Leyla Bouzid reuşeşte să lege un love story de povestea despre maturizarea într-o societate ce nu le permite unor tineri emancipaţi să fie ceea ce vor să devină. Îi este suficientă scena în care protagonista recită versurile scrise de iubitul ei în timp ce acesta flirtează ostentativ cu alta chiar în faţa ei, pentru a pune în valoare atât compatibilitatea dintre actriţa Baya Medhaffer şi personalitatea unei protagoniste ce îmbină senzualitatea adolescentină, îndrazneala şi fragilitatea, curiozitatea sexuală şi nevoia de romantism, cât şi viziunea lucidă asupra Tunisiei contemporane, prinse între efervescenţa creativă, sensibilitatea poetică din alte vremuri, contopită cu muzica rock preferată de tinerii progresişti, şi presiunea ameninţătoare a sistemului.

imagine: www.lexpress.fr/culture/cinema
imagine: www.lexpress.fr/culture/cinema

Există o puternică legătură între parcursul subiectiv al personajelor şi ţara lor. O regăseşti în tentativa mamei, la rândul ei o fostă rebelă intimidată de sistem, de a-şi proteja fiica, uneori prin gesturi exagerate. O regăseşti în dialogurile tensionate dintre părinţii lui Farah şi în disputele din interiorul formaţiei, în timp ce fiecare începe să fie bănuit de colaborarea cu poliţia. Dar regăseşti mai ales în abilitatea regizoarei de a exprima continuitatea fecundă a tradiţiei muzicale reinterpretate în cheie modernă. Versurile de protest pornesc de la ritmul poetic senzual asociat versificatorilor arabi ce îşi poartă poveţele şi tâlcurile la adăpostul simbolurilor şi al metaforelor, apoi chitara injectează în versurile formaţiei energia tinerilor dezamăgiţi, care vor să se facă auziţi. Protagonista cântă durerile generaţiei ei cosmopolite şi emancipate, capcanele transgeneraţionale pe care le-au înfruntat femeile rebele din familie, dar în vocea ei şi în ritmul hibrid al formaţiei se întâlnesc atât dramele celor din clasa de mijloc, educaţi şi moderni, cât şi problemele claselor sărace, de unde provin imigranţii care eşuează pe coastele Europei mediteraneene.

imagine: festival-resistances.fr
imagine: festival-resistances.fr

Povestea personajelor şi tema filmului nu sunt noi. S-a tot scris despre ele în romanele autorilor din spaţiul arab şi s-au mai prezentat în filmele cineaştilor incomozi. De accea regizoarea a găsit în coloana sonoră punctul forte al fimului şi prospeţimea unei abordări diferite. A preferat să lase în prim-plan vibraţia nocturnă a oraşului unde femeia care se aventurează în barurile bărbaţilor pentru a fredona melodia preferată înainte de concert atrage priviri curioase, dezaprobatoare sau pofticioase. Ritmul este prezent chiar şi după ce încetează muzica. Îl simţi în amestecul dintre furie şi melancolie. Respiră în fiecare scenă tensionată şi trepidează în oscilaţia dintre exaltarea specifică acelei încrederi în inspiraţia creatoare dată de forţa revoltei şi nevoia de protecţie, de ghemuire într-o zonă de confort. Şi nimic nu pare să inhibe acest ritm, de accea regizoarea a preferat să renunţe la dezvoltarea unor conflicte psihologice puternice sfârşite printr-o schimbare evidentă a personajelor (deşi ea există), alegând să lase puterea muzicii să exprime transformările unei generaţii, dar şi neputinţele ei. Melodiile cântate de Farah sudează diferitele straturi ale poveştii, iar acest lucru se observă în modul în care Leyla Bouzid alternează scenele familiale, disputele dintre protagonistă şi iubitul ei, dialogurile amuzante purtate cu menajera mitomană devenită acel personajul pitoresc amuzant care detensionează relaţia dintre mamă şi fiică, menţinând ritmul exuberant al poveştii infuzate de sunetele rebele.

A peine j’ouvre les yeux este un film despre maturizare care solicită implicarea emoţională puternică a spectatorului şi în care problemele comune adolescenţilor din întreaga lume sunt adaptate veridic la contextul social-politic din ţările arabe. Fără a face referiri la o grupare sau alta, la cine are sau nu dreptate, Leyla Bouzid te determină să alegi tabăra firescului, definit din perspectiva libertăţii artistice, libertăţilor individuale, emancipării feminine şi dorinţei de a urma propria vocaţie. Conflictul dintre generaţii, dintre statul retrograd şi cetăţeanul modern, cosmopolit, dar mai ales dintre nevoia de conservare şi expunerea prin asumarea unui preţ mult prea greu al curajului înlocuiesc prin conflictele morale ale personajelor scenele cu proteste în masă. Adevărata revoluţie se petrece în spaţiul apartamentului locuit de Farah şi în sala de repetiţii, unde găseşti o nouă generaţie conştientă de marile schimbări ale prezentului şi de problemele internaţionale, chiar şi într-o ţară asociată de unii occidentali cu stagnarea în ignoranţă şi cu lipsa informării.

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here