Asculta cum canta vantul. Pinball, 1973 – Murakami pe replay

0
442

Ascultă cum cântă vântulsi Pinball, 1973 sunt două microromane scrise special pentru nostalgicii răbdători, ce îşi revăd amintirile din verile trecute ca pe nişte fotografii polaroid. Sunt acel gen de fotografii în care siluetele se disting vag, în luminile unui apus de august cu gust de bere, senzaţii amplificate de zăpuşeala încărcată de vapori marini şi discuţii care miros a corpuri sărate. Nu sunt nişte amintiri ordonate într-un album, ci scoase dintr-o cutie uitată în apartamentul de celibatar, apoi împrăştiate pe pat într-o după-amiază cu sunete de pick-up bine păstrat de cineva îndrăgostit de muzica anilor ’50-’60, pe care nu i-a prins, dar despre care adoră să citească.

Cele două romane sunt închegate mai mult din impresiile, amintirile erotice pe ritmuri de jazz şi blues şi din reflectările unui personaj tipic pentru lumea lui Haruki Murakami: introvertit, singuratic, aparent banal, a cărui existenţă citadină se reduce la memoria bântuită de câteva prezenţe feminine misterioase, apărute de nicăieri, precum şi de 1-2 prieteni ce i-au marcat studenţia, la rândul lor având o biografie vagă. Acest personaj-narator nu are nume, şi nici orşelul unde se reîntoarce în timpul verii pentru a-şi rememora primele experienţe sexuale în acorduri obsedante de jazz şi rock din anii ’60. Dacă nu ai fi citit numele unui autor japonez pe copertă, ai fi zis că ai în faţă impresiile despre vara nostalgică a unui fost student hipiot din California, întors în orăşelul de pe coasta populată mai mult în sezonul estival pentru a depăna amintiri alături de cel mai bun prieten din copilărie, în barul de suflet.

Dar până şi cosmopolitul Murakami, îndrăgostit de proza lui Fitzgerald şi a lui Capote, de Beatles şi de jazzmanii americani, păstrează ceva din spiritul unui scriitor nipon. Are acel talent specific de a face din decoruri plate şi din cotidianul monoton un spectacol ce te umple de nişte senzaţii bizare, fugitive, dar pline de voluptatea efemerului ce amestecă nostalgia dulce, melancolia şi tristeţea omului din metropole. Personajul său este ataşat de arta occidentală, dar simte lumea ca un japonez veritabil, ce poate găsi sensuri profunde chiar şi în banalităţi. Protagonsitul se dovedeşte a fi capabil să transforme un banal joc de Pinball într-o inexplicabilă obsesie ce ascunde o meditaţie despre timp, regăsire, sentimentul de părăsire şi acea trăire stranie ce pluteşte în atmosfera din cărţile scrise de Murakami. Este o atmosferă ireală în mijlocul realului, pe care nu o poţi descrie raţional, ci doar simţi, ca pe un curent ce te străbate pe neaşteptate şi îţi trezeste o sete de a găsi, la rândul tău, emoţii amestecate, pe care le credeai pierdute în trecut.

Ascultă cum cântă vântulşi Pinball, 1973, care alături de romanul În căutarea oii fantastice alcătuiesc Trilogia Şobolanului, sunt două cărţi publicate la începutul carierei lui Murakami, dar traducerea lor în limba română după nişte romane faimoase precum: La sud de graniţă, la vest de soare sau Pădurea norvegiană îţi creează iluzia unui deja-vu. În loc să le vezi asemenea unor puncte de plecare pentru maturizarea unui viitor scriitor japonez pe care îl aşteaptă un succes internaţional, le vei considera un colaj format din frânturile desprinse din alte romane. Protagonistul-narator din ambele romane îţi va aminti de Watanabe, personajul central din Pădurea norvegiană, marcat de anii protestelor studenţeşti, de lecturile şi de muzica preluată din Occident, dar mai ales de prezenţele feminine stranii, ce emană un erotism enigmatic şi evanescent, şi care dispar fără explicaţii. Îşi trăieşte clipa într-un prezent continuu, tulburat din când în când de trepidaţiile lăsate în urmă de flashback-urile ce par desprinse dintr-un film experimental în care nelumescul irumpe din monotonia cotidiană, dar fără efecte speciale.

Dacă nu ai mai citit şi alte romane scrise de Haruki Murakami, cele incluse în acest volum ţi se vor părea exasperant de minimaliste, dezlânate şi inferioare celor scrise de nişte clasici de calibrul lui Kawabata, Mishima sau Tanizaki. În schimb, dacă ai fost deja sedus de proza lui Murakami, aceste două microromane vor fi receptate asemenea unui album cu sunete nostalgice ale unei formaţii ce îşi permite să renunţe la forţa compoziţională pentru a se odihni repetând aceleaşi teme, succesul anterior fiind suficient pentru a scoate un disc special pentru fanii care au toată colecţia de albume.

Ascultă cum cântă vântulşi Pinball, 1973 au fost traduse mai ales pentru cei care au rezonat cu emoţiile personajului tipic din romanele scrise de Haruki Murakami. Nu pot fi apreciate fără să existe iluzia unei intimităţi afective între acesta şi cititor, iar Murakami reuşeşte să-şi transforme protagoniştii într-un alter-ego al celor îndrăgostiţi de stilul său. În cazul în care te numeri printre cei ce abia aşteaptă o nouă apariţie din seria de autor dedicată lui Haruki Murakami, s-ar putea să ai iluzia unui schimb de impresii şi destăinuiri cu personajul central, exact cum este schimbul de secrete între doi prieteni care se reîntâlnesc.

Aşa cum sunt şi majoritatea romanelor sale, şi aceastea seamănă mai mult cu fluxul în care se preling stări, senzatii, amintiri evazive derulate în fata unui apus, dar şi impresii distorsionate de modul în care imaginaţia se suprapune peste acele percepţii clare furnizate de real. Toate par derulate cu încetinitorul în faţa unui apus de la finalul verii, pe coasta unui orăşel anonim, ce ar fi putut fi pe oricare ţărm din lume. Foarte multe scene ale romanului îţi amintesc de un film francez din anii ’60, ce imită feliile de viaţă desprinse din existenţa tinerilor ce deapănă amintiri din timpul revoltelor studenţeşti, în timp ce se tachinează pe malul mării, alternând pălăvrăgeala de umplutură cu destăinuirile întrerupte brusc, exact în momentul în care spontaneitatea dezvăluirilor pe un ton ghiduş risca să ia o turnură gravă, gata să tulbure ziua luminoasă de vară.

Criticat din cauza minimalismului şi a temelor ce se repetă obsesiv, Murakami şi-a câştigat nişte cititori fideli tocmai datorită unui telent rar de a extrage misterul şi anumite simboluri latente din scene banale şi dialoguri sumare, încât nu vei ştii de unde vine acea voluptate a nostalgiei ce ar fi trebuit să degaje doar tristeţea sfâşietoare a celui părăsit. Prin cele două romane, Murakami a reuşit să vorbească despre condiţia umană ca spectacol al existenţei în surdină, lăsând mai mult coloana sonoră atât de prezentă în romanele sale consacrate să vorbească în locul tăcerii tipic japoneze.

Editura Polirom, 2015

imagini: Ohsang Yoo (en.japantravel.com)/www.tokyotimes.com/shitamachi-sunset/

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here