Asteptandu-l pe Bojangles – Viata este un dezmat al imaginatiei

0
1058

Mister Bojangles devine piesa de suflet a unui cuplu de nebuni frumoşi care se aruncă în viaţă nesăbuit şi fac din clipele banale o fantezie sclipitoare. Dansează în propria lume, unde realitatea decuplată de la rutina celor din jur face piruete riscante pe marginea prăpastiei. Dar partenerilor nu le pasă de cădere şi mai iau o gură de şampanie sau de cocktail cu nume slav şi îşi continuă banchetul fantasmagoric în timpul căruia se aud ecourile petrecerilor din anii nebuni ai Parisului, se preling miresmele de pe coasta Spaniei şi se perindă tot felul de prezenţe care mai de care mai ieşite din comun. Astfel înţelege Olivier Bourdeaut să omagieze cu fast acel farmec pierdut al decadenţilor sentimentali puşi pe şotii la orice vârstă, consideraţi săriţi de pe fix din cauza apetitului exagerat pentru viaţa imposibil de trăit în afara unui huzur estetic gata să refuze orice capitulare în faţa banalului şi a responsabilităţilor de zi cu zi.

Una dintre cărţile anului 2015 în Franţa şi un debut peste care a plouat cu premii, Aşteptându-l pe Bojangles te va fermeca de la primele rânduri. N-o vei mai lăsa din mână şi îi vei sorbi fiecare pagină cu plăcerea oferită de un cocktail ghiduş în care s-au îmbinat stranietatea, comicul, drama sfâşietoare, melancolia strălucitoare precum o rochie chic din alte vremuri, ale cărei paiete sclipesc în ritmul mişcărilor fluide pe muzica Ninei Simone, şi excentricitatea unei familii ce pare desprinsă dintr-un mit contemporan, în care lumea ce aminteşte de atmosfera din romanul Spuma zilelor de Boris Vian este vizitată de ciudaţii simpatici din filmele lui Wes Anderson.

Povestea se desfăşoară tandru şi năucitor precum acrobaţiile insolite ale unui cuplu excentric văzut prin ochii fiului ajuns la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă. Inadaptabilitatea părinţilor devine pentru el simbolul unui protest împotriva existenţei cenuşii, iar diagnosticul psihiatric este înlocuit de un tablou suprarealist al poftei de viaţă, de acea viaţă care nu poate fi respiraiă fara muzică, dans, frenezie, vizitele prietenilor creativi sau euforia stârnită de ciocnirea senzaţiilor descătuşate. Unde alţii văd isterie, manifestări din spectrul bipolar şi alte simptome alarmante, protagoniştii romanului văd numai exotism seducător, libertatea imaginaţiei şi nevinovate escapade cu destinaţii estetice.

Olivier Bourdeaut face parte din categoria aparte a scriitorilor pentru care verosimilul ajunge să pervertească nemilos imaginarul şi să vulgarizeze menirea unui povestitor. El şi-a propus o îndepărtare a cititorului de realitatea de zi cu zi, tocmai pentru a-l face să devină şi mai conştient de latura estetică a vieţii cotidiene acoperite mereu în cenuşiul sufocant atunci când sunt uitate bucuriile mărunte şi extraordinarul din banal, care alcătuiesc în lumea personajelor o coregrafie zurlie.

Povestea familiei din acest roman delicios pentru cititorii nonconformişti s-ar fi putut preface într-o succesiune aberantă de bizarerii desprinse dintr-un experiment oniric-suprarealist, din care să nu mai înţelegi nimic dacă nu ţi-au mai trecut prin mână Boris Vian sau interbelicii avangardişti. Familia este compusă din trei personaje care te intrigă prin apetitul lor pentru gesturi şi comportamente excentrice şi te înduioşează printr-o disponibilitate afectivă la rândul ei ieşită din comun.

Mama, o femeie înzestrată cu şarmul unei mondene din anii ’20, este o petrecăreaţă ispititoare şi hipersentimentală, care îşi etalează gusturile extravagante, coafura cu pene şi disponibilitatea pentru acea unică iubire devoratoare pentru bietul partener naiv prins în mreje. Ea îşi alege drept animal de companie un cocor pitic din Asia Centrală, pe care îl strigă Domnişoara Superfluă şi îl ia cu ea peste tot, chiar şi atunci când merge la cumpărături, folosind o zgardă cu perle, spre stupefacţia celor din jur, consideraţi nişte barbari fără pic de gust sau imaginaţie. Tatăl, un bărbat devenit captivul acestei femei, de care se simte iremediabil vrăjit, îşi petrece zilele încercând să scrie un roman care să fie acceptat de edituri, dar şi gândurile secrete despre dependenţa emoţională faţă de această femeie cu gesturi teatrale demne de o divă ravisantă precum un păun. Când nu scrie, se implică în organizarea petrecerilor de la vila cât un palat din Spania, prin care nevasta lui vrea să marcheze anual înflorirea migdalilor admiraţi de pe terasă, în timp ce dansează pe acordurile piesei Mister Bojangles în varianta Ninei Simone. Băiatul lor, devenit martorul fastului domestic ajuns la apogeu, apoi al decăderii deloc lipsite de strălucire, îi uimeşte la rândul său pe cei din jur, mai ales pe colegi şi pe învăţătoare, atunci când le povesteşte că tatăl lui îşi câştigă pâinea vânând muşte cu harponul.

Iată o familie sărita de pe fix, care s-a izolat în propria lume, îţi vine să zici după ce ajungi să citeşti primele rânduri. Şi, totuşi, raţiumea de a fi a personajelor este una cât se poate de normală – celebrarea vieţii fragmentate în clipe strălucitoare. O viaţă care pentru ei, dar mai ales pentru mamă, nu are voie să fie altceva decât un festin de himere pulverizate ca nişte artificii peste anumite detalii palpabile precum vestimentaţia elaborată şi decorurile fanteziste care transformă cotidianul într-o petrecere neîntreruptă, într-o gală a imaginarului fără limite.

Aşa cum oamenii consideraţi de societate normali îşi asumă responsabilitaţi pe care le împart în ritualuri zilnice angrenate în rutină, tot aşa familia din centrul romanului şi-a stabilit propriul ritm repetitiv, dar a preferat să îi dea culoare şi să facă din fiecare zi un spectacol memorabil, considerat de unii delirant şi burlesc. Pentru aceste personaje, doar cinele sofisticate ce abundă în amănunte insolite, hedonismul estetizat şi petrecerile au voie să alcătuiască rutina, să fie nişte evenimente constante, să facă parte din ritmul cotidian, al reperelor fixe.

Cu fiecare pagină îţi este confirmată impresia că ai de-a face mai mult cu un exerciţiu reuşit de prefacere a cotidianului într-o fantezie seducătoare. Autorul îţi va însenina o zi ternă printr-o lectură precum o petrecere într-o gradină de vară, cu lumini hipnotice, gata să-i transforme pe cei din jur în prezenţe ireale, în timp ce siluetele acestora se strecoară disctret pe lângă tine în ritmul unui mix de compoziţii muzicale de o frumuseţe nelumească, prin care bucuria şi tristeţea se varsă una într-alta.

Olivier Bourdeaut a creat nişte personaje caracterizate de genul acela de excentricitate adorabilă, candidă, sub care se ascunde fragilitatea visătorului marginalizat, inadaptat. Ţi se lipesc de suflet şi ai vrea să le închizi într-o bulă securizantă, pentru a le păstra nelumescul duios, pentru a le putea admira ori de câte ori ai nevoie să găseşti o ieşire din banalul unui cotidian tern şi aplatizant. Însă femeia-spectacol în jurul căreia gravitează întreaga poftă de viaţă a personajelor ajunge, fără voia ei, să spargă această bulă a huzurului infinit, după ce ea însăşi a creat-o şi a întreţinut-o prin idei trăznite. Din acest moment, fiul şi tatăl, cei doi martori ai declinului la fel de extravagant, oferă o confesiune devenită încă o pledoarie pentru farmecul existenţei cunoscut doar de cei care au curajul de a fi ei înşişi, într-o lume în care visătorii sunt nişte ţăcaniţi marginalizaţi. Schimbările provocate de mamă seamănă cu alungarea din paradisul unde vocea Ninei Simone cântă neîntrerupt imnul acestor visători, însă căderea este sublimă, luând forma unui dans în care bucuria provocată de regăsirea sufletului pereche, tristeţea şi nostalgia dau o reprezentaţie de neuitat într-o noapte de vară petrecută într-un oraş pitoresc înconjurat de livezi de portocali. Timpul încremeneşte în acestă ultima clipă de fericire suspendată, pentru care nesăbuiţii renunţă la tot.

Oricât de mult ţi-ar pune la încercare limitele în faţa imaginarului dezlănţuit, acest roman îţi oferă ingredientele reconfortante găsite într-o poveste de iubire al cărei farmec se regăseşte în dorinţa autorului de a-şi plasa toate personajele într-o lume în care toate reperele realităţii sunt întoarse pe dos. Olivier Bourdeaut a câştigat un pariu riscant pentru un debutant. A reuşit să gestioneze toate acele detalii capricioase ale unui roman ce seamănă cu un basm suprarealist, în care burlescul, satira cu tentă carnavalescă, drama şi escapismul halucinant sunt prezentate cu degajarea celui ce le ia în serios, astfel încât să nu ţi se pară nicicum ridicole. Autorul îţi livrează sigur pe sine o poveste precum un mit cu efect magnetizant, în care totul sfidează logica, însă respectă acea veche dorinţă a cititorului – de a evada, rămânând în acelaşi timp faţă-n faţă cu lumea, cu el însuşi. De fapt, personajele sale privesc realitatea fără teamă, dar înlocuiesc luciditatea apăsătoare cu genul de umor îndreptat împotriva celor pentru care normalitatea este o înşiruire de clişee sufocante.

Asteptandu-l pe Bojangles - coperta 2Editura Nemira, 2017

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here