Attenberg sau impecabilul minimalism al plictiselii

0
482

Attenberg (2010) este unul dintre filmele europene independente, validate prin diverse premii la festivalurile internaționale de film (inclusiv cel de la Veneția, unde a fost nominalizat pentru Leul de Aur în 2010).  Dincolo de asta, ca să îl asimilezi și să îi identifici elementul de fascinație prin care a convins critica, trebuie să dispui de ceva răbdare și să fii pregătit să accepți o poveste situată vizual la granița dintre imaculat și haotic.

Marina (Ariane Labed) are 23 de ani. Este inteligentă, originală, complicată, mândră (petit bourgeois, cum o numește tatăl ei), hiperrațională – evident, aceste trăsături nu o ajută să își găsească lesne nici locul, nici o primă relație firească cu sexul opus. Cadrul nu este neapărat favorizant: locuiește într-un orășel grecesc de pe coastă, cu un tată bolnav în stadiu terminal. Elementele de amuzament din existența anostă a Marinei sunt Bella (Evangelia Randou), singura ei prietenă, personaj cu un caracter complementar (și cumva nesuferit), și documentarele despre animale realizate de cercetătorul britanic Sir David Attenborough (Attenberg este de fapt alterarea fonetică a numelui acestuia, pe care Bella nu reușește să îl pronunțe corect). Relația copios-ambiguă dintre cele două fete, intermezzo-urile lor cu iz de performance contemporan în cadre dezolante sunt elementele de picanterie ale peliculei, singurele care mai dezmorțesc atmosfera soporifică. We women are the wondrous mystery of the animal kingdom, citează Marina din documentare cu mândria unui copil care își spune lecția – și tinzi să o crezi când o urmărești evoluând braț la braț cu Bella, în dansurile lor când temperate, când dezarticulate – mare parte din originalitatea și neconvenționalul filmului provine tocmai din aceste paralele performative între om și animal.

Vizual, fii pregătit pentru cadre impecabil filmate, dar lungi, insistente, în care lucrurile stagnează – o parte din somnolența lor ți se transmite pe nesimțite și te trezești căscând alături de personaje, absorbit în interioare albe care îți lasă senzația de vid. Cuminte, tăcut, monoton – cam așa se prezintă microuniversul peliculei Attenberg – totul e așteptare, o așteptare prelungă, adâncă – așteptarea morții tatălui, așteptarea trecerii Marinei la următorul stadiu al existenței și transformării ei psihologice, așteptarea momentului care o va declanșa pe aceasta din urmă (genială secvența în care, în pragul primului episod de intimitate, Marina nu se poate opri din vorbit și din analizat fiecare gest, asta după ce anterior o urmărim dezbrăcându-se pentru marele moment ca pentru un control medical).

Tocmai această așteptare de care este impregnat filmul – insipidă ca veșnicul, obositorul cenușiu al cadrelor – te aduce în stadiul în care simți că nici una dintre schimbările preconizate nu se va petrece vreodată. Rămâi șocat și te trezești în chip aproape brutal când vezi că da, viața își urmează cursul firesc până și într-o dimensiune enervant-pasivă ca cea din Attenberg. Pelicula are propriul său segment în timp: suspendat între contemporan și retrograd, ritmul său este mai degrabă marcat de o lentoare fals-calmă, care învelește un miez consistent de frustrare și plictiseală. Din fericire pentru el și pentru noi, filmul, dimpreună cu personajele, nu se ia întotdeauna în serios, lăsând loc pentru umor, deși până și acesta oscilează de cele mai multe ori de la prea abstract la prea cinic. Un punct în plus pentru modul în care se conturează subtila depoetizare a Greciei, țară care apare prozaică, decrepită, o nație specializată în proiectarea de ruine (cum remarcă tatăl Marinei) care a trecut săltat de la păstorit la buldozere, de la buldozere la minerit și de la minerit direct la isteria mic-burgheză.

Consolarea uniformului, a unei lumi egale cu sine – cam asta îți oferă o peliculă ca Attenberg, din categoria celor perfect imparțiale, care se mulțumesc doar să arate ceea ce este, într-un stil minimalist, rafinat, placid. Nu își propune să demonstreze ceva sau să atingă în vreun fel sfera idealului. Dacă asemenea producții nu sunt pe gustul tău, atunci mai bine spui pas. Dacă totuși nu te deranjează o atare experiență cinematografică, fie și numai pentru imageria impecabilă și elementele de exotic (în lipsa unui cuvânt mai potrivit), merită să plonjezi pentru câteva ore în atent lustruitul minimalism al plictiselii marca Attenberg.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here