Axolotul. Povestiri cu cronopi si glorii – Lui Cortazar i se permite orice

0
631

Când ajungi să citeşti ce-i trece prin cap lui Cortazar, te întrebi dacă nu cumva face parte dintr-o castă specială, a privilegiaţilor cărora li se permite orice în relaţie cu limitele unei realităţi înţelese ca verosimil şi coerent. El are voie să pară aberant în prozele sale, să se ia la trântă cu logica precum un copil sfidător ce inventează orice pentru a reuşi să atragă atenţia asupra lui fără a provoca stupoare, ba mai mult, ajunge chiar să fie luat în serios ca nimeni altul, apoi să fie pus în galeria oamenilor mari ce au făcut din avangarda sud-americană ceea ce este şi azi: un izvor nesecat de inspiraţie pentru experimentele ajunse în zona realismului magic sau a suprarealismului bine deghizat în real. Julio Cortazar scrie cu atâta convingere şi nonşalanţă despre fiinţe imaginare, tablouri celebre interpretate nastruşnic, bizarerii amuzante, ritualuri casnice halucinante, cu tigri şi reuniuni ciudate, sau despre o Romă personală bizară, ameninţată de furnici, încât ajungi să-l crezi pe cuvânt atunci când povesteşte despre transformarea omului într-un axolot, o vietate despre care puţini au auzit, dar el susţine că o vede oricând vrea la un acvariu din Paris, sau despre nişte fiinţe cu apucături opuse, numite cronopi şi glorii.

Prozele adunate în volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii devin un deliciu pentru fanii lui Julio Cortazar, dar şi pentru cei dornici de a citi despre o realitate răsturnată fără ca suprarealismul să fie intruziv şi flamboaiant ca în scrierile unui novice (abia când îl citeşti pe Julio Cortazar îţi dai seama că răsturnarea unei realităţi cu fundu-n sus este o artă şi nu oricine îşi permite fără a se face de râs şi a-l irita pe cititorul gata să creadă că-şi pierde timpul cu aberaţii). Ori de câte ori scrie despre fapte ieşite din comun sau despre vieţuitoare inventate, Cortazar se foloseşte de o naturaleţe a insolitului obţinut prin modificarea subtilă a unui detaliu bine ancorat în real, încât suprarealismul nu-ţi explodează în faţă, ci mai degrabă se prelinge în amănunte ce stârnesc râsul odată ce ritualul cotidian este parodiat într-un cabinet de curiozităţi devenit o galerie a rutinei familiale ironizate, sau te fascinează prin vizualul poetic desprins de stereoptipurile asociate unui mare oraş, precum Buenos Aires, Roma sau Paris.

Chiar şi pentru cei familiarizaţi cu acel ritual prin care Julio Cortazar glisează între aberant şi banalul cotidian, scrierile din acest volum sunt ameţitoare şi înşelătoare dacă unor cititori le vine cumva ideea neinspirată de a verifica existenţa fiinţelor sau faptelor pomenite. Ajung să fie derutaţi, încât iau realitatea drept plăsmuire (cum se întâmplă în cazul vietăţii reale botezate de azteci axolotl) şi plăsmuirea drept realitate. Confruntarea universului în care argentinianul supareal se mişcă în voie dăunează grav lecturii, mai ales plăcerii şi relaxării obţinute prin alunecarea într-o lume unde până şi logica se mai odihneşte, iar calculele obiective se dilată în povestiri despre fobii comice şi tulburări ce s-ar putea diagnostica sau, la fel de bine s-ar putea să existe în afara oricărui compendiu de psihiatrie. Halucinantul nu devine un simptom în lumea din care Julio Cortazar îşi alege personajele cărora le permite să se manifeste în voie, ci o lege a firii atâta vreme cât vrea să extragă ficţiunea pură folosindu-se chiar de aparenţele plate şi rutiniere ale realităţii. Zecile de povestiri şi fantasmagorii când amuzante, când înfricoşătoare prin stranietatea deghizată uneori în suspansul imprevizibil de la finalul unui ritual domestic ieşit din comun, precum scena unui teatru absurd, şi ale cărui motive sunt ţinute în tăcere, devin greu de relatat dacă le scoţi forţat din acel cadru în care sunt conservate voluptatea insolitului, poezia cotidianului suprarealist şi farmecul satirei bine camuflate într-un joc nebunesc. Pe Cortazar nu-l povesteşti, ci îl citeşti în metrou, în drum spre job, când stai la coadă pentru plata impozitelor sau în drum spre o rubedenie agasantă pe care trebuie să o vizitezi, dar ai grijă, hohotele de râs provocate de personajele ce s-au angajat la poştă sau mirarea stârnită de frica unei mătuşi din lumea lui inventată s-ar putea să nu fie privite cu ochi buni de oamenii serioşi din jurul tău.
Pentru cei seduşi deja de proza lui Cortazar şi de modul în care sud-americanii au adaptat binefacerile suprarealismului la propria moştenire culturală, miniaturile din volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii nu au nevoie de prezentări ample, deoarece apetitul pentru ieşirea din previzibil este deja treaz. În schimb, dacă n-ai auzit încă de jocurile lui Cortazar, poţi începe să citeşti aceste povestiri în drum spre un festival de film experimental. Vizualul bizar şi poetic în acelasi timp, deturnarea previzibilului plin de stereotipuri, deformarea realului ca într-o piesă de teatru absurd şi manipularea unor arhicunoscute repere, simboluri şi arhetipuri pe care le aduce în zona unei stranietăţi amuzante cu sclipiri de satiră pot face din fiecare proză inclusă în acest volum un scenariu de film avangardist, în care spectatorul nu este însă forţat să se scufunde brusc în adâncurile inconştientului pentru a încerca să înţeleagă ce a vrut de fapt artistul să reprezinte, ci se poate menţine la suprafaţă, deoarece îi vor fi suficiente imaginile de pe ecran pentru a intra în jocul regizorului ce poate jongla cu orice reper al cotidianului fără a-l deforma, ci doar prin modificarea unor succesiuni de gesturi fireşti sau a locului ocupat de un anumit element în tabloul banalului pe care nici nu-l mai bagi în seamă odată ajuns obişnuint. Tocmai acesta este marele talent al lui Cortazar: obţinerea suprarealismului prin introducerea unui element nemodificat vizual într-un ritual cotidian în care nu ar fi avut ce să caute, dar pe care actorii acestui ritual îl primesc asemenea unui dat al firescului, sau prin inventarea unor fiinţe – cum ar fi cronopii şi glorii- cărora le atribuie gesturi şi comportamente umane, încât să pară mai degrabă purtătorii unui mesaj satiric despre ordinea pragmaticilor şi dezordinea vieţii de artist, despre seriozitatea rolului de adult şi pofta de contestare demnă de niste adepţi ai ludicului, ce nu vor să se ia în serios, deşi rezistenţa lor este cât se poate de serioasă.
Axolotul - copertaEditura Art, 2015
feature image: Rene Magritte, Homage to Alphonse Allais, wikiart.org

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here