Bad Day To Go Fishing (Mal dia para pescar) – Filmul se apropie de carte

0
431

Cartea sau filmul? Cartea înainte de film, sau, mai bine zis, nuvela, de vreo cincizeci de pagini. Opinia legată de filmul uruguayan prezentat la Cannes în 2009, Bad Day To Go Fishing (Mal dia para pescar) depinde foarte mult de intenţia ta de a citi nuvela Jacob şi celălalt, scrisă de Juan Carlos Onetti, mai puţin cunoscut în ţara noastră şi inclus destul de târziu în cercul select al marilor scriitori din perioada fecundă a literturii sud-americane, alături de Cortazar, Marquez sau Jose Donoso, elogiat şi într-un volum scris de Mario Vargas Llosa (deşi Carlos Fuentes l-a ignorat atunci când a scris despre noua literatură hispanoamericană).

Încă de la primele scene, Mal dia para pescar îţi creează expectanţele pe care le-ai avea de la o carte sud-americană. Vegetaţia din jurul râului, care aminteşte de un peisaj din Deltă în timpul apusului, plasarea întâmplării într-un oraş inventat, la care personajele se referă ca la un punct firesc de pe hartă, deşi nu este specificată ţara, chipurile băştinaşilor, ce îmbină tristeţea unor urmaşi ai triburilor vechi, aduşi la o stare de sărăcie fără speranţă, şi misterul inaccesibil, ce oferă impresia unei demnităţi impunătoare, nealungate de condiţia umilă, făcându-te să te simţi puţin stingher dacă nu eşti de-al locului, fără să ştii de ce, alcătuiesc mediul propice de la care poate începe o poveste ieşită din timp, într-un no man’s land unde fabulaţia şi rezervele neaşteptate de compasiune se întâlnesc, nu înainte de a trece prin tărâmul bizarului, cât se poate de firesc pentru imaginarul acestui spaţiu geografic.

Inspiraţia oferită de proza lui Onetti imprimă peliculei atmosfera indescriptibilă, în care singurătatea îmbină acea nostalgie şi atmosferă vagă din oraşul atemporal cu misterul unui personaj demn de un film picaresc noir cu tentă existenţialistă, mascată printr-o nonşalanţă mimată adesea de personajele rătăcitoare din lumea lui Onetti. Totusi, ecranizarea unei proze scurte scrise de Onetti nu este o provocare uşoară. Fără interesul regizorului Alvaro Brechner pentru atmosfera tipică nostalgiei pline de lumini şi umbre din spaţiul fictiv inventat de autor ai fi avut parte de o poveste fadă, de umplutură, despre un impresar care trăieşte pe spinarea unui fost campion de wrestling ajuns să lupte contra unor localnici teribilişti în schimbul unei sume infime de bani, după ce şi-a ratat cariera internaţională odată cu stingerea gloriei. Dar filmul care urmăreşte peripeţiile acestui afacerist de duzină, cu origini aristocrate la fel de reale precum Santa Maria, oraşul inventat de Onetti, poate ascunde surprize, în ciuda unor clişee gata să-l arunce în categoria filmelor americane despre oraşe dezolante aproape pustii şi rătăcitori aflaţi în trecere, dar forţaţi de împrejurări să rămână mai multă vreme pentru a-şi rememora o existenţă care duce spre nicăieri.

Deşi ar fi putut face el însuşi un spectacol din flerul în escrocherii de bâlci şi din histrionismul ce se lipeşte de aerele de nobil închipuit, cu blazon de tinichea, nu impresarul de ocazie resuscitează un film ce poate fi considerat obositor de simplist dacă nu ai răbdare, ci prestaţia neaşteptată din final a luptatorului desprins parcă dintr-un cabinet de curiozităţi unde s-a refugiat după ce a fost alungat de sub cupola unui circ de mâna a treia. Este greoi, abia scoate sunete articulate şi se exprimă mai mult în cuvinte monosilabice, iar stările imprevizibile, ce nu pot fi domolite cu una, cu două, îi sunt alungate de cutiuţa muzicală, minusculă în mâinile unui luptător diform, şi de fredonarea melodiei cântate de Marlene Dietrich, Lili Marlene. Spre uimirea multor spectatori, acest luptător de mari dimensiuni, dar cu minte de copil înapoiat şi manifestări candide nebănuite, are un cuvânt greu de spus când se bagă în disputa dintre impresarul său, rămas fără aşii din mâneca singurului costum prezentabil, şi o localnică ispititoare, dar cu mină de eroină dintr-un film cu psihopaţi, dornică să-i ia toţi banii deconspirându-i fanfaronadele şi aruncându-i protejatul în ring alături de soţul ei, considerat forţosul oraşului.

Dacă nu ai citit nuvela transpusă incredibil de fidel în film (cu excepţia unui amănunt din final, care indică acel deznodământ imprevizibil precum un meci jucat până la capăt), s-ar putea ca filmul regizorului să ţi se pară o însăilare de scene dezolante şi plictisitoare despre condiţia nomadului de voie (sau mai mult de nevoie), care îşi câştigă existenţa din mici şarlatanii, speculând nevoia de senzaţional cu faţă grotescă a oamenilor din Santa Maria, genul de aşezare uitată de lume, unde nu se întâmplă nimic şi alte forme de entratainment lipsesc, amintindu-ţi de rătăcitorii ce străbat orăşelele aproape abandonate din filmele americane cu psihopaţi singuratici şi justiţiari inadaptaţi, nicidecum de o localitate din America de Sud, cu ai săi băştinaşi ale căror trăsături amintesc de precolumbienii esuaţi într-o uitare alienantă. Aşadar, pentru a (şi) simţi filmul şi a fi atins de sensibilitatea ce pluteşte asupra orasului fictiv Santa Maria (echivalentul unui Macondo în varianta lui Onetti, dar cu tentă mai întunecată şi mult mai bizară), poţi da o raită prin anticariate sau prin biblioteca unui amic pasionat de literatura sud-americană pentru a găsi volumul de proze scurte cu titlu interminabil, Istoria cavalerului rozei şi a fecioarei venite din Liliput cu burta la gură.

Totuşi, urmând un scenariu minimalist bazat pe scrierea unui sud-american ce a respectat acea tendinţă a confratilor de litere – introducerea fabulosului sub deghizarea banalului, astfel încât să nu poată fi distinse ruptura de nivel şi sursa straniului- filmul riscă să fie respins din cauza unei amânări exasperante a momentelor care să te zguduie sau să te facă să-ţi închipui cu voluptate inexistentul oraş inventat de Onetti, Santa Maria, cu ai săi eroi sumbri. Doar începutul, care promite nişte imagini demne de un film noir invadat de culorile pop stridente ale neoanelor fucsia ce animă birturile şi prăvăliile improvizate ale oraşului, şi ultimele zece minute reuşesc să acumuleze tot acel dramatism însoţit de gesturile unei umanizări venite mult prea târziu (dar la fel de cathartică). Din păcate, acest  dramatism bine dozat la început şi la final este diluat în timpul filmului, încât ajungi să te întrebi unde este spiritul insuflat de Onetti, cu tot cu acea sensibilitate a unei apropieri umane salvatoare, dar care îţi dă şi fiori.

În ciuda unor personaje ce par nefinisate, a unor peisaje ce rămân mute, în loc să fie folosite pentru a vorbi în locul protagoniştilor, şi a unei atmosfere specifice unui orăşel uitat de lume şi de hărţile oficiale, dar care nu a fost valorificată pentru a crea suspansul promis în primele zece minute, Mal dia para pescar ascunde scene şi replici din care zvâcneşte un acel ceva gata să te cutremure (specific prozelor scrise de Onetti), şi să te determine să fii receptiv la rarele momente de sinceritate şi umanitate ale şarlatanului ajuns la capătul călătoriei şi a localnicei hrăpăreţe ce-i încurcă planurile organizând lupta psihologică din culisele bătăilor ce solicită doar muşchii şi urletele celor plictisiţi, care încă se mai bucura de prestaţia primitivă a unui luptător obosit, ce a putut lua decizia măgulitoare de a le vizita orăşelul, deşi acolo nu se întâmplă mare lucru.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here