Baietii strazii (Ragazzi di vita) – Roma care se vrea descoperita din nou

0
384

Când scrie, Pasolini rămâne de fapt regizorul capabil să vadă frumuseţea într-o lume pândită de sordid şi deformată de violenţă. Deşi nu ezită să descrie realist universul marginalilor, Pasolini este cât se poate de credibil ori de câte ori invită la compasiunea faţă de cei ce atrag mai degrabă dezgustul şi frica semenilor.

Citind Băieţii străzii (Ragazzi di vita), îl regăseşti pe acel Pasolini ce a regizat Accattone şi Mamma Roma, la care se închină mulţi dintre cei ce şi-au descoperit microbul cinefil prin filmele neorealiştilor. Vei spune că este un roman cinematografic având forţa acelor filme clasice devenite vocea unei lumi ignorate, al căror mesaj depăşeşte graniţele perioadei şi ale spaţiului cultural ce au definit realitatea personajelor.

Controversat în perioada apariţiei şi adulat precum un roman-cult în zilele noastre, Băieţii străzii atrage mai multe categorii de cititori, datorită perspectivelor pe care le deschide. Indiferent de unghiul propriei abordări, fiecare cititor se va considera un explorator aşa cum îşi doreşte să fie de fapt un călător veritabil când ajunge într-un oraş precum Roma.

Faima şi măreţia Romei nu capătă în lumea lui Pasolini încremenirea monumentelor din marmură scumpă, ci sunt însufleţite de pulsaţia umană copleşitoare. Personajele străbat acea Romă a contrastelor, devenită o punte între tabloul renascentist dominat de cupole sau palate opulente şi micile străduţe întortocheate, pline de locuinţe coşcovite, unde viciul şi inocenţa palpită împreună.

Băieţii străzii este un roman pe care îl vor lăuda mai ales cei fascinaţi de metamorfozele pline de contradicţii ale oraşelor babilonice, unde splendoarea şi degradarea coexistă înspăimântător şi ofertant. Romanul îi prinde în mrejele sale pe cei pasionaţi de explorările urbane ale zonelor periferice sau care vor pur şi simplu să se piardă în cartierele mai puţin expuse ale unui mare oraş. Cititorii vor fi asemenea unor arheologi ce ajung să caute amintirile unei lumi dispărute odată cu redefinirea graniţelor neclare ale periferiei cameleonice.

Băieţii străzii este şi genul de roman care te îndeamnă mai degrabă să îl cutreieri, aşa cum personajele îşi cutreieră oraşul. Îţi oferă o lectură care te obligă să te deschizi în faţa unei lumi în care inocenţa şi răul sunt definite de alte reguli, mai ales dacă faci parte din rândul celor dornici de a se lăsa antrenaţi de goana hoinarilor fără viitor şi cu prezent la fel de incert ai lui Pasolini, cărora nu le mai rămâne decât să se creadă regii precoce ai mahalalelor.

Cinefilii pasionaţi de urbanism vor fi de departe cei mai entuziasmaţi în faţa acestui roman. Datorită descrierii unor cartiere devenite martorele tranziţiei de la mahalaua mizeră la noile străzi pline de blocuri ce au răsărit năucitor pe vechile maidane ca urmare a unor planuri de a reface oraşele europene după cel de-al Doilea Război Mondial, paginile au consistenţa unui film aflat la graniţa dintre ficţiune şi un documentar observaţional.

Cartea poate fi interpretată asemenea unui portret deopotrivă tandru şi feroce al Romei văzute prin ochii unor marginali, aşa cum o descoperi în capodoperele neorealiste. Cei interesaţi în primul rând de creaţiile lui Pasolini-cineastul vor considera paginile memorabile un omagiu adus unei Rome periferice a cărei pauperitate a fost expusă într-o lumină poetic-nostalgică, degajând, în ciuda brutalităţii, farmecul melancolic al unei lumi pe cale de dispariţie.

Ţi-l poţi imagina pe monstrul sacru al neorealismului aventurându-se alături de personajele sale prin mahalalele Romei. Pasolini găsea în aceste locuri uitate de speranţă imagini care să-l inspire. A imortalizat ca nimeni altul cartierele unde forfota neîncetată şi oazele formate în acel no man’s land aflat la intersecţia dintre urban şi graniţa rurală a periferiei degajă un farmec inexplicabil. Este un farmec receptat doar de cel înzestrat cu talentul de a scoate la suprafaţă licărul de puritate din adolescenţii delicvenţi, a căror primă lecţie de supravieţuire le-a cerut tocmai renunţarea la puritate, încă din copilărie.

Aceşti adolescenţi marginali devin personajele cărţii. Poartă nume şi porecle ce trimit la pitorescul mahalalei din alte vremuri – Creţu, Caşu, Guriţă, Chioru, Târgşor sau Păduche – şi au o relaţie plină de contradicţii cu marele oraş. Ei trăiesc în umbră, însă par a fi regii neîncoronaţi ai Romei. Îi iau în stăpânire străzile afişând încrederea unui paria nesupus, îi adoră zonele rău-famate, îi schimbă legile supravieţuirii, îi privesc ireverenţios splendoarea şi îi ocupă curajos ruinele.

Urmărind aventurile acestor băieţi ai străzii, vei descoperi un scriitor capabil să ofere unele dintre cele mai reuşite pasaje descriptive ce i-au fost dedicate unui oraş, convingându-te să te aventurezi tocmai în acele cartiere din care frumuseţea a fost extirpată. Vor defila prin faţa ta imagini vii precum nişte fotografii antologice în care nuanţele clădirilor şi ale orizontului ce îţi taie răsuflarea domină straniu magherniţele aproape demolate.

În loc să te descurajeze, pasajele în care este descrisă Roma dezolantă sunt de fapt acelea care te vor împiedica să laşi cartea din mână datorită poftei de viaţă pe care o degajă, aşa cum era pofta de viaţă pentru săracii Romei – un amestec expresiv şi derutant între violenţă şi dovezi de solidaritate, cruzime şi compasiune, forţă intimidantă şi vulnerabilitate extremă.

Mahalalele Romei, de unde vin personajele cărţii, sunt imortalizate exact ca într-un film în care derbedeii au priviri visătoare când nu bravează plini de cruzime sau nu se uită cu ferocitatea speculantului mărunt şi famelic. Paginile devin asemenea unor cadre memorabile, în care străzile murdare inundate de lumina magică a unei după-amiezi de vară sunt trezite din moţăială şi din apatia lipsei de speranţă de vocea unui hoţ care fredonează sentimental un cântec napoletan.

După ce vei citi acest roman, vei rămâne cu dorinţa obsedantă de a lua Roma la pas pe urmele personajelor, de a căuta fotografii şi hărţi ale unei lumi apuse, care atrage pe cât de mult sperie.

Citeşte şi Primăvara la Roma a doamnei Stone – Un foarte bun roman psihologic

Primavara la Roma a doamnei Stone – Tennessee Williams, la fel de bun si atunci cand nu scrie piese de teatru

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here