Bal la contele d’Orgel – Infideli din datorie

0
881
Emile Levy (1826-1890), La Lettre d'amour, 1872/Belle Epoque Europe facebook page

Frământările unei inimi ca cea a contesei d’Orgel sunt din alte timpuri? Aceste prime cuvinte ale romanului Bal la contele d’Orgel promit o poveste de iubire desuetă. Îţi şi imaginezi întâlniri clandestine sau vinovăţii inutile declanşate de ocheade nevinovate, dar amplificate de fantezii inflamabile şi aşteptări nerealiste, cu femei închistate, ajunse victimele unor dandy fără scrupule. Dacă mai adaugi şi detaliul ispititor care aminteşte de înrudirea protagonistei cu marea iubire a lui Napoleon – Josephine, apoi introduci un soţ infidel, la rândul său cu strămoşi iluştri, care ajunge să fie înşelat de soţia neglijată cu tânărul abia intrat în viaţă, luat sub aripa lui protectoare, ai fi tentat să te aştepţi la povestea clasică a triunghiului amoros din vremurile conduse de nobili şi de burghezii ce doreau să le intre în graţii. Dar, în locul unui roman de mari dimensiuni, în care intrigile sunt alimentate de arbori genealogici stufoşi, ai o naraţiune minimalistă. Înfruntările şi marile scene dramatice sunt amânate, iar implicaţiile triunghiului amoros şi ale trădărilor încap în mai puţin de 150 de pagini.

Ce-i drept, nici aristocraţii francezi de la începutul secolului XX nu mai sunt ce au fost odată, şi nici Raymond Radiguet, copilul teribil al anilor ’20, când avangarda începea să-şi facă de cap, nu avea chef de complicaţii baroce. Lăsase de-o parte arabescurile sentimentale copleşitoare, tragicele conflicte morale sau monumentalismele calofile, menite să-i asigure gloria postumă a conformiştilor odată sacrificat acel curaj de a-şi găsi propriul drum. Radiguet alegea în schimb să dilate stările personajelor şi ritualurile ce trasnformă într-un spectacol ridicol şi absurd (dar fascinant, în acelaşi timp) viaţa cotidiană a unor aristocraţi ce au supravieţuit acelui fin de siecle ce nu prevestea nimic bun pentru tradiţii şi nici pentru legitimitatea bazată de genealogiile de soi.

La suprafaţă, Bal la contele d’Orgel este un roman despre un aristocrat ce înşela din datoria faţă de frivolitatea recomandată oricărui bărbat de viţă nobila, care făcea din risipă o artă a senzualităţii virile, şi care îşi redescoperea nevasta după ce aceasta începea să fie interesată de prietenul său cel mai bun. Mai vorbeşte şi despre virtuţile unei iubiri imposibile şi despre superficialitatea reacţiilor emoţionale, pe care o situează între patologic şi caricatura satirică. Dacă preferi să acorzi o mai mare importanţă epocii în care a fost scris un anumit roman decât poveştii în sine, vei descoperi o perspectivă modernă, deghizată în lumea unor personaje din alte secole, tributare unor tradiţii rigide. Radiguet conservă perfect imaginea vechii aristocraţii, dar îi priveşte manierele demodate în contextul trecerii de la convenţionalul etichetei îndelung exersate la tendinţele avangardiştilor de a sabota orice tradiţie din interior, dându-le unor maniere elegante aerul comic-aberant al unui ritual deposedat de sens.

În cazul soţilor d’Orgel, care se redescoperă prin intervenţia unui amantlâc, trecerea de la tradiţie la modernitate se face prin escapadele începute în saloanele de dans improvizate în locurile părăsite de la periferia Parisului, dându-le celor din lumea bună aerul unor conservatori dornici să imite nişte hipsteri interbelici, şi prin renunţarea la atitudinea prevăzătoare faţă de trăirile amoroase puternice. Eticheta le recomandă o discreţie şi în relaţiile de cuplu, în discuţiile tete a tete, pentru a le interzice vulgaritatea reacţiilor nesăbuite puse pe seama îndrăgostirii (deşi fiecare tânjea după vigoarea pasiunii), încât îţi dau impresia că vor să păstreze o etichetă până şi atunci când îşi mărturisesc emoţiile secrete în surdina unui monolog. Dar apariţia unui tânăr luat sub aripa protectoare a contelui topeşte artificialul şi face din respectarea etichetei vechi de secole un pretext pentru o deviere a unei poveşti previzibile cu tentă patetică spre zona unei abordări avangardiste, în ton cu nevoia artiştilor interbelici de a denunţa valorile convenţionale şi ceremonialul burghez, căruia îi dau o notă aberantă.

Contele d’Orgel încerca un sentiment nou. El evitase totdeauna dragostea, ca un lucru prea exclusiv. Pentru a iubi trebuie să ai timp liber şi frivolităţile nu-i lăsau răgaz.

Considerat romanul reprezentativ pentru acel puşti talentat ce nu apucă să traiască mai mult de douăzeci de ani din cauza febrei tifoide, dar care s-a format devreme alături de inovatori precum Jean Cocteau şi a frecventat anturajul lui Modigliani şi Picasso, Bal la contele d’Orgel îmbină acurateţea sfredelitoare a observaţiei psihologice mature, demne de un copil bătrân, născut la patruzeci de ani, după cum afirma Cocteau, şi acea privire modernistă asupra legăturilor umane în spaţiul monden frecventat de aristocraţi şi de mici burghezi. Această privire modernistă le oferă manierelor demodate stranietatea ceremonialului absurd găsit ani mai târziu la burghezii lui Bunuel.

Acţiunile şi gesturile unor personaje închistate în regulile apartenenţei la o castă superioară ies din logica unei etichete impuse de secole şi capătă bizareria (subtilă) a unui ritual care permite acea trecere fluidă şi greu de sesizat de la realul monoton la decuplarea insolită prin oferirea unor acţiuni repetitive şi reacţii demodate o notă aberantă. Deghizarea de dragul aparenţelor, obsesia pentru eticheta care făcea dintr-o simplă invitaţie la dejun sau dintr-o vizită de curtoazie un spectacol al dialogurilor despre banalităţile rostite cu emfaza snobilor ce vor să facă o impresie bună transformă plictisul aristocraţilor într-o artă, într-o reprezentaţie absurdă a gesturilor inutile făcute de cei pentru care trândăvia este un semn al detaşării nobiliare faţă de meschinăria cotidiană a rutinei.

Personajele romanului nu fac altceva decât să repete un ceremonial monden a cărui impecabilă stăpânire permite accesul în cercurile înalte. Considerat penibil în zilele noastre, acest ritual, care face din personaje nişte marionete ridicole, nişte relicve caricaturale, oferă esenţa subversivă romanului. Un fenomen literar la vremea lui, Bal la contele d’Orgel mai este apreciat azi doar de cei capabili să guste observaţiile psihologice înţepătoare, ce-i dau cititorlui impresia că asistă de pe margine la frămâtările unora care îşi arogă apartenenţa la clasa privilegiaţilor, dar eşuează într-un spectacol stupid când nu-şi mai controlează viaţa afectivă în public, aşa cum le cere eticheta. Prin acest roman, care uimeşte datorită maturităţii unui spirit de observaţie precoce stăpânit de un scriitor abia ieşit din adolescenţă, se poate marca începutul unei abordări avant la lettre a temei înstrăinării în cuplu, a unei alienări privite din perspectiva experimentelor literare cu substrat psihanalitic camuflat în absurditatea reacţiilor.

Protagoniştii romanului vorbesc, dar nu comunică emoţional. Când revelaţia propriilor sentimente care depăşesc limitele unor gesturi calculate îi sperie, apelează la manierele exersate şi la eticheta ce le aplatizează autenticitatea în favoarea unui comportament artificial menit să le ofere caracapea securizantă a măştilor sociale. Sentimentele tumultuoase ce ies din matca bunelor maniere, destăinurile şi naturaleţea emoţională sunt un lux, un semn al vulgarităţii, mai ales când se apropie momentul unei conversaţii sincere în cuplu (o adevărată extravaganţă nepermisă celor sofisticaţi), de aceea se tot amână dialogurile clarificatoare în favoarea unei rutine care să menţină aparenţele.

I se părea de necrezut contelui d’Orgel ca o soţie să aibă ceva de spus soţului ei.

Frământările personajelor masculine şi reacţiile exagerate ale contesei îndrăgostite, care îi cere ajutorul mamei viitorului amant pentru a o salva de ispită, amplificarea snobismului până la ridicol prin eforturile unui funcţionar de a-şi face un renume în cercurile frecventate de aristocraţi şi repetitivitatea ceremonialului zilnic în ritmul vizitelor de curtoazie, al vilegiaturilor anoste şi al ispitelor amoroase nemărturisite îl situează pe cititorul vremurilor noastre între epuizarea plictisului exasperant, cauzat de reprezentaţia unor aristocraţi ce au parte de prea mult timp liber, şi voluptatea oferită de un roman care permite deghizarea viziunii avangardiste în ampla descriere a manierele desuete privite asemenea unui spectacol supra-real. Este un spectacol a cărui valoare estetică este depistată doar de cunoscătorii ce au avut acces la scurtmetrajele avangardiste ale anilor ’20, în care începeau să fie descompuse toate acele ritualuri brugheze şi aristocratice în reprezentaţii absurde. Pentru ceilalţi, acest roman considerat o capodoperă, poate fi doar o lectură fadă, ce i-a facut să-şi piardă timpul cu o poveste de iubire patetică.

Bal la contele d'Orgel - copertaEditura Art, 2007

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here