Baladele usturoiului din Paradis – Revolta ustura

0
577

Pentru sătenii lui Mo Yan, raiul nu este locul plin de verdeaţă unde ajung oamenii harnici şi buni, ci numele unui judeţ din partea de nord a Chinei (importantă în geografia personală a scriitorului). În judeţul Paradis, curge lapte şi miere doar când se face usturoiul şi apoi se vinde pe mulţi yuani. În momentul în care autorităţile decid să renunţe la usturoiul ţăranilor dintr-un sătuc amărât, se dezlănţuie un iad usturător, precum urmele funiei ce a legat o fată îndărătnică tocmai în preajma unei căsătorii aranjate. Localnicii se revoltă, devastează clădirea unde reprezentanţii guvernului se lăfăie şi aşteaptă să îşi primească pedeapsa, cu dârzenie şi, uneori, cerând îndurare, că doar nu au făcut altceva decât să îşi caute dreptatea.

Baladele usturoiului din Paradis a fost scris în acelaşi ritm frenetic, specific lui Mo Yan, scriitorul devenit un bastion al romanului abundent şi năucitor prin aglomerarea de contraste. Terminată în treizeci şi cinci de zile, cartea este fructul unui protest literar împotriva pedepselor şi abuzurilor suportate de sătenii ce s-au împotrivit unei decizii guvernamentale din anii ’80, care le interzicea vânzarea usturoiului, după ce ani de zile nu au avut voie să cultive altceva. Revolta a rămas în amintirea colectivă sub denumirea de Incidentul usturoiului.

Evenimentele pline de cruzime petrecute după răscoala sătenilor au fost transfigurate de Mo Yan sub forma a patru istorii personale, schimbate pentru totdeauna. Mo Yan reduce istoria scrisă cu limba de lemn a politrucilor la câteva zile din viaţa unor personaje neputincioase, dar pline de curaj. Este vorba despre Gao Yang, fiul unui moşier prigonit după instalarea comunismului, Gao Ma şi a lui iubită, Jinju, care înfruntă o tiranie patriarhală refuzând o căsătorie aranjată de părinţi, şi Zhang Kou, menestrelul orb, ce nu ezită să denunţe brutalitatea şi lăcomia mai-marilor din Partid folosindu-se de cuvintele baladelor subversive. De fapt, fiecare capitol al romanului începe cu strofele cântate de Zhang, sfredelitoare precum un pamflet şi cutremurătoare precum o sentinţă definitivă împotriva ţăranilor ameninţaţi de foamete.

Povestea acestor personaje nu se desfăşoară liniar. Prezentul şi trecutul se amestecă, iar detaliile groteşti nu i se dezvăluie realismului brut, ci unui realism halucinant, consacrat de Mo Yan în romanele sale. Imaginile apelează la toate simţurile cititorului, trezite la viaţă cu fiecare scenă parcursă, iar simbolurile  înlocuiesc concretul. Peisajele ţipă, iar mirosurile înţeapă ori de câte un personaj îşi derulează biografia în bezna unei celule sau în aşteptarea unui asediu punitiv, comandat de autorităţi după revoltă. Fiecare amănunt din prezent devine o ancoră de care se agaţă trecutul ce se cere a fi evocat. De fapt, trecutul şi prezentul simbolizează cele două ipostaze ale săteanului din judeţul Paradis. În trecut rămâne China milenară, cu tradiţii uneori crude, iar în prezent, absurdul luptei de clasă năvăleşte peste ţăranii obligaţi să adere la nişte valori care devin apăsătoare şi de neînţeles când sunt rostite sub forma unor fraze luate din cărţile de propagandă.

Acelora care l-au cunoscut pe Mo Yan citind Sorgul roşu, vârtejul în care sunt amestecate maleficul şi lumina, sângele şi seva, amănuntele ce descriu infernul carcerei şi peisajele bucolice, demne de o pictură chinezească pe mătase, le va părea cât se poate de firesc. Exact când imaginile ajung să fie greu de suportat, autorul introduce nişte descrieri lirice, demne de realismul magic sud-american şi de legendele populare chineze. Aceste detalii, la graniţa realităţii cu halucinantul, se inserează brusc, dar fără să fie nişte prelungiri artificiale menite să atenueze impactul scenelor violente.

Dimpotrivă, fiinţele chircite de durere în mijlocul unor lujeri sau mirosul vegetal degajat de atmosfera toridă ce străpunge zidurile închisorii alcătuiesc un tablou al fragilităţii umane specific lui Mo Yan. Pentru scriitorul chinez, supliciile prin care trece omul trebuie redate în culori poetice, mereu plăcute ochiului, de parcă frumosul se află doar la capătul unei penitenţe îndurate răbdător de personajele sale. Nu întâmplător, Mo Yan amintea de acele picturi budiste în culori vii, acaparante, dar care arătau, de fapt, chinurile semenilor ajunşi în iad.

pictura: Zhang Xiaogang, Ever Lasting Love/Sothebys.com

Humanitas Fiction 2013

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here