Beijing Being – China hipsterilor, vazuta de o straina boema

0
422
imagine: www.beijingbeing.com/info

Dacă i-ai fi teleportat pe cineaştii din generaţia lui Godard în zilele noastre, ar fi transformat-o pe Jean Seberg într-o bloggeriţă nomadă cu talent artistic şi haine colorate, gata să plece teleleu prin lume. Probabil că A bout de souffle ar vi găsit-o lângă un Belmondo hispter, gata să facă parte din spectacolul ei de cabaret postmodernist, pus la cale tocmai în Beijing. Nu poliţiştii aflaţi pe urmele escrocului interpretat de Belmondo le-ar fi dat bătăi de cap. Amândoi ar fi fost urmariţi mai degrabă pentru a fi trimişi înapoi după expirarea vizei. În locul plimbărilor pe bulevardele cochete, Godard ar fi surprins discuţii uşoare, fără scop şi destinaţie, dar care maschează de fapt ceva cât se poate de serios: despărţirea, regăsirea identitară, teama de singurătate şi abandon, purtate pe acoperişurile unei periferii asiatice populate de tineri considerând viaţa un şir de noi experienţe, de prietenii volatile înfiripate în apartamente ce-i aduc împreună pe boemii dornici să împartă chiria cu necunoscuţi.

O expunere aparent detaşată a vieţii de imigrant boem, care ignoră limitările vizei de şedere, dar care nu trece peste reflecţiile privind inechitatea în acordarea acestei vize unor cetăţeni din anumite ţări considerate mari puteri ale lumii. Un periplu cinematografic jovial şi nostalgic, peticit cu scene cotidiene din viaţa unor anonimi pierde-vară occidentali nimeriţi în Beijing. Pariul unei debutante cu propria tentaţie de a face un film care să-i conserve propriile impresii despre Beijing sau o revizitare contemporană a esteticii Nouvelle Vague. Toate aceste interpretări se întâlnesc firesc în Beijing Being.

Ce-i drept, foarte multe elemente din filmul prin care a debutat Emma Jaay la Festivalul Internaţional de Film de la Montreal îţi dau impresia că există o continuitate gata să sară peste câteva decenii între stilul noului val francez din anii ’60 şi estetica filmelor minimaliste actuale, care prezintă cât se poate de realist, spontan şi veridic, dar fragmentar şi nonliniar, episoade şi felii din viaţa tinerilor încadraţi în generaţia Y. Urmăreşti în Beijing Being acea succesiune de scene filmate în plină stradă, în care singura coloană sonoră este zgomotul oraşului, încât ai impresia că ajungi să rătăceşti alături de personaje prin labirinturile metropolei chineze. Regăseşti aceeaşi plutire într-un prezent continuu al artiştilor neconsacraţi încă, prin care se înlocuieşte un scenariu abundent în fapte şi întâmplări. Aşadar, în locul acţiunii dinamice specifice unei ciocniri între Est şi Vest, ai parte de scene cotidiene în decoruri minimaliste, care nu se încheagă într-o continuitate temporală, ci mai degarabă într-un jurnal fragmentat al unei occidentale în Beijing.

imagine: Beijing Being - Facebook page
imagine: Beijing Being – Facebook page

La fel ca în epoca experimentelor cinematografice inovative din anii ‘60, narativul şi marile drame existenţiale pe fundalul unor butaforii complicate, obţinute prin bugete uriaşe, au dispărut. Au fost înlocuite de autenticitatea dată de spontaneitatea nonşalanţei specifice boemilor fără destinaţie şi apăsări copleşitoare, rătăcind pe străzile unui oraş. Expunerea personajelor, succesiunea imaginilor şi aruncarea în clipa efemeră cu entuziasmul adolescentin îţi dau impresia că urmăreşti mai degrabă un jurnal transformat în film, cu reflecţii emise de vocea din fundal a regizoarei distribuite în rolul protagonistei, deoarece în Beijing Being ea te face să crezi că există o linie foarte subţire între ficţiune, confesiune şi estetica filmului-jurnal în stilul autoreferenţial readus în prim-plan odată cu noul val. Punând cap la cap experienţa personală, din ipostaza unui artist occidental nonconformist ajuns în Beijing, jucând ea însăşi rolul protagonistei şi distanţându-se prin găsirea unui alter-ego care să îi permită deghizarea sub numele de Sophie, regizoarea Emma Jaay furnizează şi autenticitatea care încurajează o împărtăşire intimă a emoţiilor şi o branşare foarte rapidă a spectatorului la ritmul personajelor şi la atmosfera oraşului, dar în acelaşi timp caută şi o distanţare necesară graniţei ferme dintre autobiografie şi fictiune.

Există viaţă în acest film, emoţie, sensibilitate, ghiduşie, ludic şi mai ales o chimie puternică între protagonistă şi spectator. Simţi un schimb de emoţii între tine şi personaje, mai ales dacă faci parte din categoria celor născuţi pe la mijlocul anilor ’80, care au ales experimentarea senzaţiilor noi în detrimentul stabilităţii şi limitării la un singur loc. Emma Jaay te face să crezi că şi-a dorit de fapt un film despre tine, despre dorul tău de ducă, despre dorinţa ta de a urma calea unor aventuri cosmopolite, de a cunoaşte nebuni frumoşi pitiţi în cuiburile boeme puţin cunoscute ale oraşelor din ghidurile de călătorie mainstream. Renunţarea la naraţiune în favoarea unei fluidităţi vizuale ce imită spontaneitatea flashbackurilor îţi dă impresia că asişti la începutul unei petreceri de apartament, cu artişti underground, neînregimentaţi, care îşi fac încălzirea cu discuţii de umplere a timpului mort dintre momentul în care nou veniţii sunt prezentaţi grupului şi momentele de euforie. Dacă nu ai vedea lampioanele ce luminează străduţe înguste şi artere în care zgarie-norii muşcă fără pic de remuşcare din ultimele magherniţe rămase în picioare, amintindu-ţi de labirintul nocturn halucinant specific unei metropole asiatice, ai crede că asişti la dramele unei bloggeriţe autohtone, care vrea să-şi înece amarul după mutarea iubitului în altă ţară, dansând până uită de ea în Control sau pregătind un performance contemporan într-o casă interbelică transformată în spaţiu artistic experimental, doar pentru iniţiaţi.

imagine: Beijing Being - Facebook page
imagine: Beijing Being – Facebook page

Jucăuşă, dar şi profundă, nonşalantă, dar şi capabilă de a-şi lua în serios lumea interioară, copilăroasă, dar şi pregatită să lanseze observaţii mature despre modul în care un oraş nou lasă urme în viaţa unui străin venit dintr-o cultură diferită, protagonista Sophie îţi arată cum aţi fi tu şi cei având preocupările tale într-o metropolă precum Beijing. Aleargă entuziasmată pe străzi, se pierde printre cartiere vechi în ruină, dansează cu localnicii, se aruncă alături de ei în apa ce străbate oraşul, trezeşte simpatii printre noii vecini, dansează de parcă ar fi în transă pe melodiile unei formaţii anonime de indie rock (apropo, sountrack-ul îţi dă un chef nebun de viaţă şi o foame de senzaţia imponderabilităţii pe ringul de dans) şi se îndrăgosteşte sub luminile neoanelor. Crâmpeiele de viaţă sunt atât de vii şi frenetice, iar cromatica detaliilor vizuale este atât de ofertantă pentru retina iubitorului de artă urbană şi vestimentară -perfect sincronizate fotografic în acest simulacru de autobiografie cinematografică- încât nu te deranjează lipsa unei poveşti palpitante. Chiar şi momentele dramatice, în care Sophie trebuie să ia o decizie cu privire la rămânerea în Beijing după ce toţi cunoscuţii pleacă, la continuarea pregătirii unui spectacol de cabaret şi fără iubitul ei sătul de Beijing, sau în care fuge din calea poliţiştilor gata să-i înhaţe pe străinii având viza expirată, par mai degrabă încropite din impresii fugitive imortalizate chiar înainte de a se disipa. Toate frământările ei şi rătăcirile specifice unei debusolări produse de plecarea iubitului ei, suprapusă peste şocul cultural, seamănă cu derularea unor instantanee care sărbatoresc de fapt bucuria clipei prezente.

imagine: Beijing Being - Facebook page
imagine: Beijing Being – Facebook page

În ciuda optării pentru un film minimalist, există o preocupare intensă privind calitatea vizuală. Deşi imită stilul unui jurnal, conţinând imagini simple ale cotidianului, Beijing Being nu pare deloc un film home made, cu nuanţe terne din cauza unui echipament ieftin. Simplitatea scenariului îi permite de fapt cromaticii să se desfăşoare nestingherită, într-o perindare între nuanţele anemice, imaginile alb-negru, desprinse parcă dintr-un film emblematic Nouvelle Vague, şi cadrele inundate de luminile unor neoane, care accentuează contrastul dintre stridenţa decorului şi sentimentalismul naiv adolescentin de pe ringul de dans, un contrast adesea folosit pentru a reda stranietatea unui lirism ce poate fi găsit şi într-o speluncă, dar şi aplecarea spre ludicul nostalgic şi melancolia în culori vii a generaţiei Y. De fapt, stranietatea planează aproape asupra fiecarui cadru, prin aşezarea unor elemente în decorul sumar al scenelor filmate în interior, sau prin captarea unui detaliu arhitectural tradiţional în paragină, care îţi aminteşte în ce loc se desfăşoară acţiunea.

imagine: Beijing Being - Facebook page
imagine: Beijing Being – Facebook page

Un punct forte al acestui film constă exact în această captare a elementelor locale, exotice, fără a transforma perindările exploratoare ale Sophiei într-un documentar de amator, plin de remarcile superficiale ale unui occidental alimentat de pitorescul superficial apreciat de ignorant. Sophie nu îşi atribuie rolul de ghid amator, înarmat cu datele pescuite dintr-un almanah şi nici nu cade în ispita kitsch-ul comportamental încercând să imite stilul de viaţă al chinezilor aşa cum şi-l imaginează străinul atras de imaginile modificate în photoshop spre a fi expuse de anumite agenţii de turism. Evitând tentaţia unui romantism dublat de fabulaţiile cu iz orientalist în care au căzut unii artişti occidentali când au descoperit Orientul, sau mai bine zis Orientul din imaginaţia lor, Emma Jaay alege să focuseze interesul personajului său nu asupra suvenirurilor, ci asupra comunităţii de boemi avangardişti veniţi tot din spaţiul vestic. Apar foarte puţini chinezi în filmul ei şi foarte puţine obiecte tradiţionale, dar ajungi să te acomodezi şi să cunoşti cu o Chină paralelă, a hipsterilor occidentali ce scot la suprafaţă un spirit local underground şi un potenţial artistic alternativ, adesea înăbuşit sau cenzurat în spaţiul public.

Încercând să se regăsească, protagonista filmului îşi relatează noua viaţă începută în Beijing lăsând într-un plan secund construcţiile istorice emblematice. Reuşeşte în schimb ceva mult mai util din perspectiva celui dornic să-şi împărtăşeacă impresiile – conectarea la ritmul Beijingului prin observaţiile introspective privind schimbul identitar dintre un străin şi noul oraş care îi modelează şi viaţa emoţională. Alergi prin labirintul străzilor înguste, observi expansiunea construcţiilor noi având multe etaje şi ajungi să te întrebi, pe măsură ce meditezi la modul în care un oraş vechi dispare sub altul nou, dacă nu cumva întrebările tale fundamentale devin tocmai cele puse omului modern dependent de viză: De unde vii?, De ce vrei să vizitezi această ţară şi Cât timp ai de gând să rămâi aici?

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here