Belgica – Un bar in care ti-ar placea sa ramai vesnic tanar, nelinistit (si mahmur)

0
1026
foto: The Match Factory/imdb.com

Belgica este un film electrizant cu un soundtrack demenţial, care îmbină inspirat rock’roll-ul adaptat la gusturile generaţiei Y, electro jazz-ul şi mixurile psihedelice în reprezentaţii excentrice. Iar acest melanj precum un stupefiant auditiv din soundtrack-ul realizat de belgienii de la Soulwax te face să vibrezi în ritmul filmlui, să mişti picioarele şi să-ţi doreşti să intri prin ecran în clubul unor fraţi care trăiesc visul oricărui tânăr nonconformist care vrea să rămână un veşnic adolescent zăpăcit.

Protagoniştii filmului se regăsesc după ani de absenţă şi de relaţii familiale destrămate şi decid să facă din cafeneaua Belgica un paradis al vieţii de noapte. După schimbarea de look, formaţii talentate în căutarea faimei şi reparaţii capitale, Belgica devine un eden exploziv şi plin de magnetism pentru cei a căror viaţă înseamnă un cocktail de  nopţi albe, dimineţi târzii în apartamentul boem tapetat cu posterele formaţiilor cult din perioada de aur a rock-ului cu mesaj rebel, partenere noi în fiecare seară, libertinaj fără consecinţe asumate (cel puţin nu imediat), colegi deveniţi prieteni, formaţii care amestecă ritmuri bizare în timp ce alcoolul curge râuri pe tejghea, la propriu (când unul dintre patroni intră în rolul barmanului începător). Bonus pentru unul dintre personaje: o soţie ce a preferat viaţa la ţară, departe de oraşul sălbatic, lăsându-l să-şi facă de cap nestingherit (până face praf economiile topite în viitorul clubului, plus şpaga dată autorităţilor – şi la ei exista aşa ceva, dacă ne luăm după ce vedem în film).

youtube.com
youtube.com

Felix van Groeningen (The Broken Circle Breakdown) a regizat o poveste de viaţă ispititoare precum un bar underground cu mixuri acustice insolite. Este pentru cei sătui de sfaturile şi prescripţiile moraliste livrate de adulţii serioşi, gata să mimeze reuşita în viaţă şi maturizarea în faţa tineretului din ziua de azi. Cum a făcut? A umplut tejgheaua cu şiruri de pahare, a dat liber la dezmăţul cu de toate şi a dat muzica la maxim, într-un ritm ascendent ce atinge un climax sincronizat cu punctul culminant al dramelor, al tensiunilor şi al descătuşării hedoniste. În locul observaţiilor moraliste despre excese, riscuri şi consecinţe, elementul care preia încărcătura mesajelor profunde este alăturarea plăcerii şi a suferinţei stinse cu multe grade şi alte substanţe dubioase. Fiecare personaj încearcă să-şi vindece rănile în mijlocul unei mulţimi ce devine sufocantă când îţi cauţi partenerul prin tot clubul sau resimţi apăsător cotrastul dintre starea dezolantă şi euforia mulţimii care preferă anestezia bahică pe ritmul unei transe auditive.

Început cu discuţiile unui cuplu sudat de prea multe shoturi şi trezit cu foarte puţine lucruri (şi amintiri despre noaptea trecută) în comun după o mahmureală în care fiecare se întreabă Cum naiba am ajuns la tine şi cine eşti tu? – veşnica întrebare după blackout-ul bahic – filmul lui van Groeningen transformă sala de cinema într-un trip nostalgic pentru cei care au uitat cum pierdeau nopţile în studenţie prin subsolurile din Centrul Vechi, când era vechi şi când underground-ul era rege. Euforic şi vibrant precum o petrecere continuă plină de prezente pestriţe din menajeria nocturnă efemeră, Belgica devine un poem hedonist al generaţiei actuale, în care speranţele şi dezamăgirile sunt astupate de nuanţele stridente care invită la intimitatea din baruri. Aceste lumini de neon care le permit sufletelor pierdute să străbată labirintul întunecat al subsolurilor care le promit o noapte pe cinste îi urmăresc pe cei doi protagonişti peste tot, chiar şi când îndeplinesc formalităţile din viaţa cotidiană, devenind un laitmotiv vizual ce îmbină excitaţia unui hazard al acuplărilor începute cu flirtul de la bar şi luciditatea cu tentă nihilistă când lumina dimineţii atrage uneori atenţia asupra dezastrului emoţional anesteziat cu alcool în noaptea trecută.

foto: The Match Factory/imdb.com
foto: The Match Factory/imdb.com

Dacă ar trebui să caracterizezi filmul într-un cuvant, ai fi tentat să spui autenticitate. Totul pare atât de real dacă eşti genul care şi-a făcut de cap până să se aşeze. Este redat întocmai mai ales ritualul pierzaniei nocturne în care, dacă nu te cuplezi cu prima fiinţă care îţi stârneşte simţurile pentru a uita de tine, ajungi să-ţi bei creierii cu tovarăşii conjucturali alături de care  marchezi momentul răsăritului cu un ultim avânt de energie susţinut de prestaţia DJ-ului neobosit când vrea să încheie apoteotic seara de (ne)uitat a doua zi, în timpul mahmurelii. Atmosfera unui club pentru nonconformişti este atât de bine reprodusă în film, încât ai impresia că ai deja-vu-uri şi flashback-uri demne de o nostalgie voluptuoasă pe ritmuri trepidante. Iar autenticitatea, ce pare a fi obţinută fără efort, este peste tot, în jocul actoricesc, în decorurile, ritmul acţiunii şi în anumite scene în care actorii par să improvizeze astfel încat să redea perfect naturaleţea dezinvoltă a unei nopţi de pomină în care fiecare se poate pierde. Jocul actoricesc este atât de credibil încât ai impresia că nu a existat un casting iar selecţia actorilor a fost făcută într-un tur al barurilor din capitala Belgiei, iar această autenticitate pare a fi elementul forte al filmului, care aduce în sala de cinema un anumit tip de spectator, de parcă regizorul şi-a fixat un anumit public, pe care şi-l asumă, îl înţelege şi îl iubeşte cu toate excesele sale.

foto: The Match Factory/ www.konbini.com
foto: The Match Factory/ www.konbini.com

Totuşi, regizorul van Groeningen nu cade în ispita celui pentru care imitarea unor scene hedoniste din barurile underground este suficientă, încât să se rezume la spontaneitatea unor scene în care excesele de tot felul suplinesc prin senzaţiile tari lipsa unui scenariu închegat. Vei avea parte şi de lucruri serioase în acest film, precum discuţiile despre maturizare, asumarea responsabilităţilor, relaţiile destrămate sau conflictul fratern, dar furnizate volatil în culorile stridente din timpul unui mix electronic sau al unui concert de rock abraziv. Regizorul nu renunţă la dezlănţuirea vieţii de noapte nici când îşi forţează personajele să poarte discuţii serioase. Nu trebuie să dea muzica mai încet, devenită în acest film un metronom hipnotic al strărilor sufleteşti şi care pare să funcţioneze când independent de acţiune, doar ca zgomot de fond, servindu-i doar spectatorului ce vrea să vibreze în ritmul atmosferei, când simbiotic în relaţia cu personajele.

Când totul se aude prea tare pentru discuţiile intime, serioase, mimicile personajelor, privirile în gol peste care se suprapun umbrele luminilor de la bar şi din sala de concert devenită o mare de neoane şi de umbre anonime, spun ceea ce ar fi trebuit să dezvăluie o mie de cuvinte, dacă li s-ar fi permis dialogurilor să întrerupă euforia ritmurilor şi a petrecerii continue. În locul dialogurilor pline de revelaţii, ai lehamitea precum un duş rece după orgia din sala clienţilor fideli, în care patronii, admiratoarele formaţiei de rockeri în devenire, liniuţele de cocaină şi bătăile ce amintesc de violenţa şocantă a unui Tarantino debutant se înghesuie într-o degringoladă în care atât plăcerea, cât şi decăderea şi epuizarea sufletească ating punctul culminant.

Regizorul face parte din categoria acelora capabili să furnizeze nişte sensuri adânci precum o incizie neaşteptată în psihicul personajelor chiar în mijlocul pierzaniei, în timp ce oferă spectacolul excitant şi dezolant al trupurilor decuplate de la tristeţea privirilor goale. Îi dă excesului o umbră nihilistă prin contrastul dintre lumina dimineţii şi neoanele ce încă mai pâlpaie pentru a face vizibil numele clubului, în amintirea unei nopti de pomină. Este modul în care alege să trateze problemele omului modern prins între libertatea fără limite a oraşului scurs pe scările ce duc la subsolurile distracţiei şi maturizarea cerută de naşterea unui nou copil, de iubita care vrea să faca un avort, de fratele mai mare care aduce mereu probleme.

În Belgica, frontiera dintre superficialitate şi profunzime devine fragilă şi fluidă precum luminile din transa unui performance experimental din clubul devenit el însuşi un personaj al filmului, ce le permite protagoniştilor să-şi facă de cap încât să-şi descopere limitele, să-şi rezolve problemele stimei de sine, apoi îi obligă să se maturizeze, să-şi regleze divergenţele în acelaşi ritm strident ce i-a făcut să-şi piardă capul. Simbioza dintre spaţiul devenit un reper al culturii urbane, o arcă a lui Noe pentru copiii nebuni ai oraşului şi cei care îl deţin se dezvoltă natural în scenariu, încât hedonismul capătă seriozitate, iar seriozitatea devine mai seducătoare ca niciodată atunci când evită patetismul în relaţiile afective marcate de infidelitate, abandon şi droguri, furnizând nişte soluţii (nonconformiste, cei-i drept) care permit trecerea de la degringoladă la responsabilitate precum cea de la un ritm la altul în mainile unui DJ cu experienţă. Nu se dau sentinţe, nici pedepse, iar descoperirile au loc pe fundalul unui mix hipnotic, irezistibil, în care vezi cât de bine se pot îmbina muzica electronică, jazz-ul, influenţele indie, fanfara, alămurile şi ritmurile turceşti într-o polifonie sofisticată, bine gestionată.

foto: The Match Factory
foto: The Match Factory

Un alt puct forte al filmului este alegerea actorilor din rolul principal. Stef Aerts, cu aerul de rebel din filmele britanice, dar care încă mai păstrează sechelele unei stime de sine reduse din cauza unei boli din copilărie, şi Tom Vermeir, imaginea fratelui mai mare, golan, neruşinat, vulcanic şi manipulator când trebuie, reuşesc să redea problemele generaţiei debusolate din marile oraşe, fără a rupe ritmul nebunesc al muzicii. Sunt capabili, atunci când te aştepţi mai putin, să strecoare pe lângă vibraţiile excitante din club, dialoguri minimaliste şi nişte schimburi de priviri care săgetează, înghiontiri şi îmbrânceli la beţie, prin care scot la suprafaţă ranile unei familii dezbinate şi ura faţă de un tată absent. Deşi nu există sobrietatea unei discuţii în surdină, pe care fiecare să o ia în serios, din cauza euforiei gălăgioase ce agită spiritele şi naşte dependenţă, dinamica relaţiei fraterne nu numai că nu este tratată superficial. Mai mult, reuşeşte să aducă şi o notă de suspans datorată răsturnărilor de situaţii dramatice, pe fundalul unor lumini stridente ce străpung clarobscurul incitant din club fără a duce în derizoriu crizele existenţiale.

Belgica va rămâne în memoria ta drept un film în care maturizarea şi degringolada hedonistă se împacă atât de bine, încât spaţiul renunţă a mai fi un simplu simbol al trepidaţiei urbane, pentru a deveni un personaj în sine. Aşa cum relaţiile umane intense cunosc un debut entuziast, apoi trec prin crize şi tulburări ce pun la încercare suportabilitatea partenerilor, localul devenit un eden al nopţilor dezlănţuite şi al revelaţiilor scise cu luminile neoanelor cunoaşte un început glorios, un traseu tumultuos şi un deznodământ care învecinează tragedia cu încrederea în renaşterea din propria cenuşă. Parcursul său în memoria oraşului este un carusel al nesăbuinţelor de nerefuzat, ce seamănă cu aventurile unui artist propulsat din underground direct în lumea tuturor posibilităţilor care îl pot consuma mult prea repede.

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here