Bestiar – Existenta este un animal excentric

0
599

Julio Cortazar scrie povestiri de trezit oamenii mari, care au cam uitat să caute extraordinarul în banal, îndepărtându-se de acea foame primitivă pentru fantastic, pentru căutarea fabulosului. Cele opt proze scurte incluse în Bestiar readuc la viaţă un imaginar epuizat de prea multa rutină, scoţând la suprafaţă partea întunecată şi misterioasă, care îţi dă fiori şi te ţine cu sufletul la gură fără ca tu, cititorule, să îţi dai seama de unde vine de fapt sursa acestui mister ce te face să te întorci la volumele de povestiri scrise de Cortazar, în ciuda unui fir narativ aparent lăsat la voia întâmplării. Dacă îţi place nonconformismul, vei adora, în schimb, gesturile de copil teribil care simte nevoia să transforme scenele cotidiene şi momentele deloc ieşite din comun într-o suită de scene absurde, cu tentă suprarealistă.

Asemenea tuturor cărţilor scrise de Julio Cortazar, Bestiar trebuie savurată cu apetitul şi toleranţa manifestate în faţa unui experiment artistic. Nu trebuie să cauţi un sens, o coerenţă narativă, o explicaţie logică, deoarece argentinianul din Parisul avangardist sfidează firescul şi previzibilul, să nu mai spunem despre canoanele narative total ignorate. Povestirile sale par să înceapă de oriunde şi duc spre nicăieri, atât prima frază ce ar trebui să fixeze nişte repere, cât şi deznodământul fiind volatile precum realitatea neclară din jurul personajelor sale. Totuşi, există un reper uşor previzibil în toate prozele sale: acea prăpastie formată brusc între banal şi fabulos, care devine sursa imaginilor coşmăreşti vagi şi a unui pericol nedefinit, aşa cum apare în Casa ocupată, povestirea în care doi argentinieni fascinaţi de casa veche moştenită de la generaţiile anterioare se trezesc invadaţi de nişte prezenţe fantomatice, la care face referire fără a le pronunţa numele şi fără a le descrie. Ştiu doar că încep să ocupe din ce în ce mai multe încăperi, până când întreaga existenţă a locatarilor se restrânge la o singură încăpere. Cei dornici să caute simboluri şi mesaje subversive în orice scriere sud-americană modernă se vor gândi la relaţia scriitorului cu torţionarii dictaturii militare care a sufocat Argentina timp de câteva decenii, însă, cei pregătiţi să accepte latura ermetică a povestirilor scrise de Julio Cortazar se vor bucura doar de acea voluptate întunecată, plină de fiorii provocaţi de un mister neclar, dar care le intră pe sub piele.

Aceeaşi viziune coşmărească asupra lumii interioare a personajelor, a căror existenţă este acaparată de o lume paralelă, o regăseşti şi în povestirea Cea de departe (printre cele mai îndrăgite de fanii lui Cortazar), în care o femeie din Buenos Aires începe să simtă la nivelul epidermei, dar şi afectiv, existenţa unui dublu, a unui alter-ego, având o viaţă opusă, undeva în Budapesta. Modul în care dozează misterul şi compasiunea amintesc de atmosfera sumbră a unui thriller psihologic, dar şi de un basm pe care artiştii din perioada Romantismului l-ar fi rescris pentru a repeta la nesfârşit fascinaţia pentru dualitatea naturii umane, amintindu-ţi de poezia Tat twam asi scrisă Mihai Eminescu sau de fantezia întunecata din prozele scurte ale lui Ruben Dario.

Când vrea să se rupă şi să Te rupă de realitate, Cortazar foloseşte două trucuri: modificarea elementelor banale pentru a forma o imagine distorsionată a realităţii, ca într-un colaj suprarealist în stilul consacrat de Magritte sau de Paul Delvaux, aşa cum întâlneşti şi în straniile povestiri Scrisoare către o domnişoară din Paris şi Cefalee, ori, pur şi simplu, construieşte scene cotidiene aparent inofensive, în care micile ritualuri zilnice şi gesturi neînsemnate sunt legate într-o succesiune de evenimente vagi a căror monotonie ascunde acel amestec dintre aburd şi fabulosul bine camuflat în reacţiile unor personaje discrete, ce îşi ies din ritmul monoton şi ajung să fie victimele propriilor acţiuni disproporţionate, ca într-un film cu burghezi deveniţi marionete ale unei turnuri halucinante într-un film regizat de Bunuel. Povestirile Circe, Omnibuz şi Bestiar sunt reprezentative pentru acel talent ce-l face pe Cortazar inconfundabil şi greu de imitat: abilitatea de a capta irealul din cotidian şi fabulosul ascuns în succesiunea lentă a scenelor cotidiene, astfel încât să nu poţi depista momentul în care s-a produs ruptura dintre coerenţa realului suprapus peste ideea de normalitate şi halucinantul deghizat în banal.

Totuşi, pentru cititorul obosit de prea multe experimente avangardiste, Julio Cortazar a pregătit o mică oază de reverie decadentă, unde se ascultă muzică sud-americană şi drama pierderilor amoroase poate fi înecată într-un tangou oferit de nişte parteneri de închiriat, care ajung să preia trăsăturile persoanei pierdute în trecut. Citind Porţile paradisului vei găsi un omagiu melancolic, în acorduri de tangou, adus oraşului Buenos Aires, unde se întâlnesc rafinamentului parizian şi exuberanţa sălbatică a indigenilor, cu ale lor melodii febrile şi înfăţişări din altă lume. În această povestire, ce îi poate încânta mai ales pe cei ce visează la un Buenos Aires magic, pe care nu l-au vizitat, se întâlnesc decăderea, senzualitatea şi nostalgia învelită în fiorii provocaţi de un tangou ale cărui sunete capătă brusc o turnură pasională întunecată, fără a-şi pierde senzualitatea unduitoare.

  

Editura Polirom, 2009

imagini: Rene Magritte (www.wikiart.org)/Amedee Ozenfant (www.wikiart.org)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here