BlacKkKlansman – Umorul intr-o istorie care se repeta

0
387
foto: IMDB

BlacKkKlansman, filmul distins cu Grand Prix la Cannes 2018, este gratificant pentru cei ce susţin că marile evenimente devenite lecţiile grele ale istoriei, pentru a fi eficiente şi luate în serios în secolul divertismentului, ar trebui evocate prin umor caricatural având o notă usor absurdă.

Reţetei pline de umor, Spike Lee îi mai adagă situaţiile imprevizibile care menţin ritmul antrenant, pe care mulţi îl caută într-un film reuşit, şi nişte actori expresivi şi credibili în rolurile atribuite. Îi vei admira pe John David Washington în rolul unui afro-american infiltrat în fortăreaţa rasismului (KKK), pe Adam Driver în rolul poliţistului alb incoruptibil, însă discret, şi pe Laura Harrier, care interpretează o militantă afro-americană vocală.

Deşi anumite scene te fac să te gândesti la un regizor ce are talentul de a prezenta realitatea insuportabilă într-o maniera trăznit-halucinantă, fără a duce în derizoriu gravitatea subiectului, personajul afro-american devenit spaima KKK este cât se poate de real. BlacKkKlansman a fost inspirat de povestea reală a lui Ron Stallworth (care a scris Black Klansman).

Ron Stallworth a fost primul poliţist afro-american din Colorado, angajat în anii în care oamenii din comunitatea afro-americanilor se aflau în plină luptă pentru emancipare şi pentru acceptare. În loc să participe la marşuri de protest împotriva rasismului, Ron (John David Washington) alege o cale mult mai eficientă, în viziunea lui, dar cât se poate de riscantă: infiltrarea în KKK.

Cum se poate infiltra un afro-american în KKK? Dându-se drept un rasist alb. Cum Ron era departe de a fi eligibil pentru a deveni un membru KKK astfel încât să descopere culisele organizaţiei, în scenă intră colegul lui alb, pe nume Flip Zimmerman, jucat de Adam Driver.

Afro-americanul Ron îi convinge (prin telefon) pe cei din KKK că el deţine toate calităţile un membru de nădejde al organizaţiei lor ce vrea salvarea Americii. Secretul reuşitei? Poate imita perfect vocea unui redneck primitiv şi agresiv, ce urăşte rasele inferioare, crede că toate relele Americii vin de la omul negru, de aceea vrea să reinstaureze supremaţia albilor, singurii demni de a reprezenta America profundă.

La întâlnirile celor de KKK, Ron este reprezentat de colegul său Flip, care aderă la KKK sub numele colegului afro-american, deoarece tenul alb îi devine legitimaţia de acces în cercurile influente din KKK. Dar nici Zimmerman nu este pur. Doar că a fost mai “norocos” decât Ron, pielea albă ajutându-l să-şi ascundă originile sale evreieşti, neacceptate în KKK.

În timp ce Ron se ocupă de manipularea celor de la KKK prin telefon, colegul Zimmerman devine un lider al ramurei din Colorado, impunându-se convingător în faţa membrilor mai vechi. Din momentul în care Zimmerman începe să le câştige încrederea liderilor din KKK, beneficiind mai ales de ideile lui Ron, filmul capătă un ritm alert, devenind o succesiune de situaţii cu turnură greu de anticipat. Protagoniştii ajung să fie din ce în ce mai solidari şi ingenioşi, iar personajele rasiste se transformă credibil într-o o caricatură bine fructificată de regizor, în care se amestecă hilarul, dezgustătorul şi terifiantul.

BlacKkKlansman este un film derutant. La început se anunţă o comedie în care istoria recentă a Statelor Unite, ideile despre libertate, demnitate şi mai ales despre urmările sclavagismului se amestecă într-un mesaj cinematografic de reîmprospătare a memoriei colective. Este genul de mesaj devenit o lecţie menită să facă o punte între un trecut regretabil şi prezentul îngrijorător, ce devine martorul resuscitării unor mişcări neo-naziste care susţin reîntoarcerea la o Americă profundă a omului alb, care nu este cu adevărat alb decât dacă este creştin, rasist şi tradiţionalist.

Într-adevăr, Spike Lee reuşeşte să traducă prin maniera accesibilă a spectacolului cinematografic de tip american încrengătura între rasism, prozelitismul dublat de fanatismul ce legitimează ura faţă de tot ce înseamnă diversitate. Îi atrage de partea filmului său şi pe cei pretenţiosi, datorită ideii mature propuse cu mult curaj de personajul său în lupta împotriva rasismului.

Viziunea matură a lui Spike Lee evocă nu doar o radicalizare a omului alb asmuţit împotriva aproapelui său având o altă culoare a pielii sau aparţinând unei comunităţi ce are o altă religie. Introducând un personaj afro-american feminin, ce militează vehement împotriva sistemului, regizorul îndrăzneşte să arate şi pericolul radicalizării ce s-a putut uşor infiltra şi în tabăra celor asupriţi, adâncind prăpastia urii.

Grupul de studenţi afro-americani din care face parte şi Patrice, acest personaj feminin de care poliţistul afro-american se îndrăgosteşte, aminteşte de crezul, curajul şi determinarea luptătorilor din Africa liberă. Exact cum s-a întâmplat în ţările abia scăpate de sub jugul colonistului alb, în mişcările pentru emanciparea afro-americanilor a existat o apropiere periculoasă, însă perfect explicabilă, între idele umaniste, bune, şi ideologizarea ce transforma lupta în teroare.

Poliţistul afro-american devine un purtător de mesaje, deoarece reprezintă nu doar comunitatea din care face parte, ci toată umanitatea prinsă între acel tip de violenţă promovată de rasişti şi riposta victimelor ce transformă propria umilinţă într-un combustibil exploziv. În timp ce afro-americanul Ron vrea o emancipare a celor din comunitatea lui schimbând sistemul din interior, iubita lui vrea o ripostă fermă a tuturor afro-americanilor prinşi în capcana unei societăţi conduse de supremaţia albă.

Prin cuplul format de Ron şi de militanta Patrice, abordarea lui Spike Lee devine una care multiplică perspectivele şi legitimitatea modelelor de luptă împotriva rasismului, deschizând ferestre spre istoria recentă a Statelor Unite. Ron încearcă să rămână moderat, în timp ce Patrice aminteste de luptătoarele din anii ’70, care militau pentru trezirea conştiinţei pan-africane, pentru acceptarea identăţii atât de blamate de rasişti. Fiecare are argumentele lui. Ron apelează la argumentele democraţiei, în care schimbările trebuie susţinute de reformarea instituţiilor. Iubita lui nu mai crede în instituţiile ce adoptă perspectiva îngustă a omului alb.

Datorită personajelor sale, ce pot fi analizate şi într-o cheie simbolică, mesajul filmului devine unul stratificat, mult mai sofisticat decât pare la prima vedere. De fapt, Spike Lee se foloseşte de acţiunile acestor personaje pentru a introduce aspecte mult mai fine, ce necesită o mai bună cunoaştere a istoriei, în special al celei privind emanciparea afro-americanilor şi a direcţiilor diferite.

Regizorul seamănă cu un profesor ingenios, care îi face pe elevii generaţiei actuale să caute informaţii despre Black Panthers, despre filmele care promovau omul alb şi deformau imaginea afro-americanilor în memoria colectivă şi despre anumiţi preşedinţi ce i-au folosit pe albii rasişti ca susţinători (aluziile satirice la Campania lui Trump sunt evidente).

Încercările hilare şi pline de suspans ale celor doi poliţişti dornici de a stopa extinderea KKK se tranformă într-un du-te-vino între trecut şi prezent. Anumite scene îţi amintesc de încercarea unui scriitor de a folosi evenimentele din trecut pentru a le reinterpreta astfel încât să devină o alegorie a prezentului. Personajele filmului trăiesc în anii ’70 şi vor să oprească ascensiunea politică a şefului KKK, dornic de a-i reda Americii gloria de altădată (sună a mesaj politic din prezent, mai ales că în film apare şi Alec Baldwin, celebru şi datorită imitării unui personaj de pe scena politică americană).

Recomandăm şi Io contra Statele Unite ale Americii – O satiră cum rar ţi-a fost dat să citeşti

Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră

Io contra Statele Unite ale Americii – O satira cum rar ti-a fost dat sa citesti

Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here