Blestemul talharului mustacios – Iti potoleste foamea de povesti. Boieroaicele focoase, intrigile si comicul sunt incluse in reteta

0
1113

Blestemul unui haiduc dornic să-şi vâre mustaţa legendară în oalele cu bunătăţuri tradiţionale îţi ostoieşte foamea de naraţiuni abundente, cu personaje şi întâmplări delicioase, unele mai picante, altele mai dulci sau, dimpotrivă, bune de pus în colţul rezervat acriturilor veninoase. Tot ospăţul cu poveşti transgeneraţionale savuroase din Blestemul tâlharului mustăcios începe să se desfăşoare din momentul în care haiducul a făcut greşeala de a intra în cârdăşie cu lacomul boier Gheorghe Marinescu.

Tâlharul devenit ocrotitorul sărmanilor este uns cu toate alifiile, dar tot cade în plasa boierului cu apucături de hoţ un pic mai rafinat în arta parşiveniei. Haiducul este prădat şi lăsat să moară, dar cuvintele sale îi bântuie pe Marineşti mai bine de un secol, pe măsură ce temerile lor se transformă în vicii, iar viciile într-o naraţiune ce devine un galop de istorisiri condimentate şi fabuloase. Pentru a scăpa de blestem, recurg la tot felul de gesturi ce îi pun în situaţii de un comic pe alocuri halucinant şi care întreţin o istorie de familie care nu ia forma unui roman fluviu. Scopul nu este analiza densă, ci desfătarea cititorului avid de istorii derulate sub forma unui basm satiric relatat de o voce hohotitoare, ce preferă să înlocuiască sobrietatea unui tâlc profund cu stridenţa pestriţă a unei picturi naive caricaturale în culori tari.

Deşi titlul îl face un personaj faimos până hăt departe, în saloanele occidentale unde se aciuau filfizonii de altădată, acest haiduc mustăcios are o apariţie scurtă precum şederea în câmpul vizual a imaginii unui cal gonind pentru a-şi scăpa proprietarul de legiuitorii stăpânirii. Tâlharul îşi bagă mustaţa în salonul rafinat al boierului cât să-i blesteme neamul, încât să-i crape toţi urmaşii cu sânge albastru şi să nu-şi facă efectul dezlegarea înainte de anul 2000. Odată cu blestemul slobozit de haiduc în beciul unde l-a zăvorât bogătaşul dupa ce l-a prădat mişeleşte, se dezlănţuie legenda, caricatura, umorul satiric, intrigile, patimile boieroaicelor deşucheate, arivismul şi pitorescul ce scoate Commedia dell’arte din beciurile conacelor noastre.

Blestemul tâlharului mustăcios este un roman promiţător pentru acei cititori avizi de epicul exuberant, împănat cu personaje expresive, cu date istorice înghiţite de fabulaţie, cu fapte neverosimile spuse încât să pară credibile şi cu trimiteri spre zestrea cu superstiţii autohtone, prezentată într-un festin ludic-picaresc. Stăpânind tehnica unui povestitor care te farmecă prin legende ieşite din comun având un sâmbure de adevăr bine îngropat în realitatea unor anumite epoci, Irina Teodorescu a reuşit să ducă până în librăriile Parisului acest imaginar autohton, cu tot cu admiraţia colectivă mioritică de care se bucură justiţiarul egalitarismului social cu apucături de tâlhar. Romanul tipărit mai întâi în limba franceză şi tradus la noi de Mădălina Vatcu a fost o apariţie spectaculoasă într-un peisaj cosmopolit, în care apetitul pentru exotism, fie el şi asociat spaţiului balcanic, a stârnit interesul cititorilor, dar şi al criticilor pretenţioşi, care i-au acordat şi două premii: Premiul Andre Dubreuil pentru debut şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Franceză.

Derularea poveştilor ce ţin de necazurile fiecărei generaţii de urmaşi, expuse într-o notă de un comic zgomotos, te duce cu gândul la păpuşile ruseşti suprapuse. Nu o ridici bine pe una, că sub ea răsună povestea celeilalte, de parcă nici unul dintre personaje nu poate trăi independent de păcatele strămoşilor, că doar aşa îşi poate face blestemul efectul. Nu vei avea o expunere psihologică a vinovăţiilor transgeneraţionale, ci mai degrabă de o comedie de moravuri, cu tentă picarescă. Deşi îţi dau impresia că se tem, personajele nu cumpănesc prea mult şi nici nu se arată cu băgare de seamă. Preferă să se comporte precum nişte boiernaşi zglobii, care aleg salturile unui acrobat cu experienţă într-ale tentaţiilor ilicite, exact când blestemul îşi face efectul şi moartea îi înşfacă în scene de un sarcasm demn de picturile de la Săpânţa. Trec prin marile evenimente istorice arătându-şi latura comică, tendinţele ariviste care-i transformă în caricaturi hidoase, lăcomia şi snobismul ridicol. Până şi încercările de a privi existenţa căindu-se pentru fapta strămoşului care i-a câştigat încrederea haiducului pentru a-l prăda ajung să fie veritabile scene desprinse dintr-un burlesc neaoş, în care prejudecăţile de pe vremea boierilor legate de închipuirile malefice şi nestatornicia feminină se împacă perfect cu amestecul dintre vicii, ispită, habotnicie, superstiţie şi tabuuri (există nişte pasaje amuzante în care amorul între femei, ilicit la vremea aceea, duce la o parodiere a scenelor din operele lui Sade şi a vervei satirice din istorisirile scrise de Boccaccio).

Blestemul ajunge să rostogolească saga Marineştilor pentru a te face şi pe tine să iei parte la ritmul ameţitor al poveştii. Ritmul desfăşurării poveştilor şi a scenelor caricaturale este atât de rapid, încât nu vei avea timp să admiri decorurile ce promit etalarea unei eleganţe apuse, pe care o caută mulţi cititori ori de câte ori le cade în mână un roman de epocă. Dacă vrei să păşeşti în mijlocul unor interioare somptuoase, cu bijuterii abundente şi detalii decorative pe care le mai poţi găsi doar în prăvăliile anticarilor, vei fi dezamăgit. Lipsa lor devine însă un avantaj deoarece nu întrerupe ritmul galopant al poveştii. Până la ultima pagină, ai impresia că fraza aleargă într-o polifonie care ajunge să revigoreze oralitatea basmelor populare, prin care ţi se dă impresia că nu citeşti despre scandaloasele şi comicele peripeţii ale boiernaşilor, ci le asculţi.

Primul născut este în prim-plan. De el se ţine scai blestemul. Personajele feminine reuşesc să mai negocieze cu soarta şi să amâne îndeplinirea blestemului fatal. Aşadar ele trăiesc mai mult, dar şi când sunt bărbaţii lor în viaţă, tot ele fac şi desfac alianţele şi multe dintre matrapazlâcurile clanului Marinescu. Iar autoarea le mai dă un răgaz, suficient cât să îşi desfăşoare manipulările şi libertinajul într-o nesăbuinţă dublată de machiavelismul timpuriu, emanciparea senzuală şi calculele diabolice.

Când şi-a creat personajele feminine astfel încât să pară nişte devoratoare parşive de averi şi existenţe masculine deja blagoslovite cu moştenirea grea a blestemului, Irina Teodorescu a scotocit lada de zestre plină cu mituri false date mai departe, menite să înteţească prejudecăţile şi să pervertească metamorfozele percepţiei legate de femeia păcătoasă în inconştientul colectiv autohton. Te întrebi dacă nu cumva trimiterea la planul atemporal şi la imaginea arhaică a justiţiarului cu apucături haiduceşti ascunde mai degrabă un pretext pentru a coborâ nu în beciul în care şi-a dat duhul bunul tâlhar, ci în pivniţa cu temeri ancestrale. Găseşti în această pivniţă teama de influenţa femeii nurlii şi drăcoase, teama de puterea celui născut cu privilegii moştenite din tată-n fiu, teama de cel străin de neam asupra căruia se proiectează toate intenţiile rapace neasumate de oamenii locului, teama de invidia transformată în farmece negre, dar mai ales teama de un pericol nenumit, dat din generaţie în generaţie şi devenit sursa unui fatalism ce ţine departe binefacerile raţiunii.

Blestemul talharului mustaciosEditura Polirom, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here