Blow-Up – Revolutia sexuala in cinematografie

0
725

Blow-Up este unul dintre simbolurile revoluţiei sexuale în cinematografie, plin de trimiteri la imaginile şi personalităţile-cult ale anilor ’60, acea perioadă a marii eliberări de sub umbrela pudorii şi a moralei rigide. Tot în anii ’60 s-a vorbit şi despre un boom al literaturii sud-americane, reprezentat şi de influenţa povestirilor scrise de Julio Cortazar, care a depăsit graniţele spatiului hispanic. Una dintre aceste povestiri, Las babas del Diablo (Funigei), l-a inspirat pe Michelangelo Antonioni, care a reuşit să adapteze misterul plin de subtilităţi şi trimiteri diabolice din universul lui Cortazar la hedonismul din lumea unui fotograf înconjurat de manechine în vogă.

Perceput mereu altfel de oamenii ce au trăit în decenii diferite, Blow-Up îi leagă dincolo de timp pe cinefilii pasionaţi de literatură şi de fotografie (Nikon F devine un nou obiect-fetiş), curioşi să vadă cum a fost captată pe o peliculă zvâcnirea nelumescului pe care Julio Cortazar îl adulmecă în detaliile nesemnificative ale cotidianului, dar pe care un fotograf le va expanda cu obsesia celui ce transformă detaliul într-o poveste ieşită din comun. Prin această foame de amănunte se va schimba şi perspectiva fotografului Thomas (David Hemmings), pentru care o simplă tachinare copilaroasă între doi îndrăgostiţi furişaţi într-un colţ izolat din Maryon Park (Londra) devine scena unui plan sinistru, descoperit abia după developarea filmului. Thomas a vrut doar să imortalizeze spontaneitatea umană, într-o zi în care lumina şi liniştea naturii îi erau favorabile.

Totuşi, este deconspirat şi scos din anonimat de reacţia femeii (Vanessa Redgrave) ce se arată deranjată de obiectivul aparatului foto. Încercând să pună mâna pe film, ea întreţine un ritual ademenitor pentru a-l seduce pe Thomas, care îi va răspunde în stilul propriu al celui blazat şi uns cu toate alifiile, adus în pragul saturaţiei de cochetăria feminină mimată zi de zi în studioul său foto (scena în care o şedinţă foto se umple de aluzii vizuale referitoare la actul sexual va rămâne memorabilă, fără a fi debarasată de mesajul transmis de Antonioni cu privire la anihilarea sensurilor profunde ale trăirilor umane).

Cine a parcurs mai întâi povestirea scrisă de Cortazar ştie că tot imaginea personajului feminin este cheia enigmei surprinse involuntar, dar se va întreba cât de mult s-a îndepărtat Antonioni de versiunea literară şi unde începe propria interpretare a lumii văzute prin ochii unui scriitor cu ştate vechi în manipularea cotidianului după bunul plac al fetişului pentru extraordinarul ascuns în banal, care de cele mai multe ori capătă o tentă ce-ţi dă fiori în proza scurtă a lui Cortazar.

Pentru adepţii melanjului artistic şi ai asocierilor dintre imaginile reprezentative din viziunea unor anumiţi artişti ce au schimbat perspectiva estetica a unei generaţii, fanteziile cinefile ale lui Antonioni şi lumea fotografului din povestirea lui Cortazar se lasă invadate de nuanţele găsite în compoziţiile lui Andy Warhol şi de glamul dezinvolt al revistelor din ale căror pagini se recrutau zeiţele trecătoare de la braţul starurilor rock ale anilor ’60. Cu o singură condiţie: fiorii descoperirii sumbre şi emoţiile trezite de întâlnirea cu moartea nu trebuie să străpungă masca impecabilă de păpuşi alese pentru a intruchipa frumuseţea decadentă fără pic de remuşcare a personajelor. Aşadar, ţipetele de groază şi încercarea de a restaura datoria responsabilităţii sunt acoperite de sunetele unei chitări obraznice mânuite de Jimmy Page în faţa unei mulţimi aduse în pragul isteriei.

Dacă vrei să vezi cum arăta Londra în perioada Hippie, Blow-Up este un ghid vizual excelent, Antonioni având flerul unui trend-setter, capabil să adulmece toate schimbările unei decade ce a marcat reprezentarea libertăţii în artă, mai ales a erotismului. A folosit într-un rol mic un fotomodel ce putea electriza imaginaţia fashionistilor din anii ’60 şi nuanţele puternice din vestimentaţia celor ce puteau fi consideraţi hipsterii acelei perioade marcate şi de apariţia formaţiei The Yardbirds şi a lui Jimmy Page, considerat unul dintre monştrii sacri ai generaţiei sale. Nu a uitat nici de hedonismul asezonat cu marijuana, de gesturile nonşalante sau de mimarea aplatizării emoţionale în favoarea unui prezent continuu, rezumat la senzaţii cu amplitudine afectivă cuminţită, exact cât să învioreze manechinele unui pictorial făcut în studioul protagonistului. Din această lume trebuie să se evapore apăsările sau reflecţiile deranjante despre viaţă şi moarte.

Cei născuţi după anii ’80 pot vedea Blow-Up prin ochii unui spectator ajuns în muzeul cinematografiei, trezit în faţa unei relicve senzuale, pline de fotomodele atrăgătoare, de formaţii al căror nume odată rostit poate asigura prezenţa în clubul select al cunoscătorilor aplaudaţi pentru gusturile rafinate. Fotograful Thomas era un hipster avant la lettre, având meseria tipică unui free-lancer boem, la care aspiră cei din generatia Y. Totuşi, pentru emancipaţii anilor ’60, care strângeau bani pentru a merge la Woodstock, noul tărâm al făgăduinţei pentru cei autointitulaţi tineri liberi, Blow-Up este mai mult decât o filă dintr-un album cu imagini emblematice din istoria filmului. Este însăşi expresia unui mod de viaţă, de a se raporta la sexualitate şi la exprimarea ei în spaţiul public şi în cel artistic, un manifest al noii ordini afective, în care hedonismul şi plăcerile clipei înlocuiesc dramatismul baroc. Până şi ideea de moarte a fost exprimată în film doar în surdină, pentru a nu perturba o petrecere decadentă cu ţinute la modă, ochii daţi peste cap în transa indusă de substanţe interzise, dialogurile ce frizează absurdul şi alienarea îmbrăcată neaparat în culori luate din gama lui Warhol pentru a da bine în pictorialul ce va reduce întreaga existenţă umană la fotografiile plăcute ochiului.

Experimentul vizual, obsesia pentru captarea timpului fragmentat în momente senzualiste (aparent) debarasate de profunzimi afective, chiar şi la întâlnirea cu moartea, frumuseţea redusă la imaginile ce imită o fotografie din revistele de modă sau o decorurile unei şedinţe foto, dialogurile minimaliste, personajele al căror schimb de replici te invită să ghiceşti ce se află dincolo de farmecul clipei sau să te bucuri de jocul emoţional regizat de amorul unui dialog spontan, în care nimeni nu pare să ia în serios pe nimeni, amintesc de un alt film-cult al anilor ’60, de data aceasta filmat în Parisul încă bânuituit de influenţa existenţialiştilor – A bout de souffle, regizat de Jean-Luc Godard.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here