Bucharest International Dance Film Festival – Mit. Natura. Miscare. Psihic

0
564

Un festival dedicat filmelor în care actorii se exprimă doar prin mişcările specifice dansului contemporan era aşteptat de mulţi captivaţi de relaţia dintre cinematografia experimentală şi coregrafie. În cadrul primei ediţii a Bucharest International Dance Film Festival au fost prezentate documentare şi scurtmetraje care au explorat legătura dintre corp şi părţile abisale ale psihicului, proiectată asupra peisajelor redate în imagini stranii, răscolitoare.

Sacres (Valerie Gabail, Etienne Aussel, 2015)

sursa: bidff.ro

Încercarea de a înţelege ritualurile celor mai vechi triburi şi comunităţi poate fi considerată o călătorie suprarealistă cu o navă-fantomă, care te duce spre un ţinut aflat în afara hărţii. În cazul documentarului realizat de Valerie Gabail şi Etienne Aussel, nava-fantomă este compoziţia lui Igor Stravinsky (Ritualul Primăverii), suprapusă peste imaginea unor şamani şi a unor dansatori tribali africani. Aceste secvenţe uimitoare, de netradus şi greu de explicat prin cuvinte, fac parte din cele mai vechi filme dedicate culturilor exotice din istoria cinematografiei, realizate de primii antropologii ce s-au avântat în inima sălbăticiei. Lor li se alătură imaginile din timpul repetiţiilor dinaintea spectacolelor de dans contemporan.

Documentarul te fascinează, te înspăimântă, dar îţi arată şi cum să laşi ceea ce nu înţelegi să te zguduie, să îţi provoace stări imposibil de redat în cuvinte, făra a încerca să respingi necunoscutul. Sacres este o lecţie de introducere în lumea dansului contemporan, deopotrivă captivantă şi incomodă. Implică simbolurile, imaginea, sunetele tulburătoare şi miscările pentru a-ţi arăta cum să te raportezi la coregrafia bizară, ce pare desprinsă dintr-un delir psihotic, din spasmele unui şaman ce-şi duce ritualul la paroxism (în ochii spectatorului modern). În primul rând trebuie să accepţi existenţa unui limbaj corporal greu de tradus în cuvinte, păstrat de cele mai vechi triburi din Siberia şi Africa. La final, vei avea o altă perspectivă asupra relaţiei dintre simfonie, balet, vizual, trup şi inconştientul colectiv. Pe măsură ce secvenţele documentare se dezlănţuie stârnite de muzica lui Stravinsky, Sacres te cutremură, apoi te lasă fără cuvinte în faţa unor colaje vizuale ce-ţi taie răsuflarea, deschizând o portiţă către o altă lume, în care fiinţa umană, prin simţuri şi contorsiuni, reuşeşte să simtă ce nu poate fi înţeles altfel.

 

Solarliod (Torsten Lippstock, 2015)

sursa:vimeo.com

Tot despre acea relaţie, plină de simboluri ermetice, dintre mit şi latura abisală a psihicului vorbesc miscările personajului feminin din scurtmeterajul Solarliod. Într-un peisaj inundat de o lumină ireală, coregrafia evocă atmosfera din Poemul Eddelor (o colecţie de legende scandinave din secolul al XIII-lea). Splendoarea peisajului islandez şi lirismul apocaliptic însoţesc mişcările coregrafei Julia Maria Koch. Ea urmăreşte confluenţa dintre lumea interioară marcată de liniştea apăsătoare a singurătăţii şi meditaţia irigată de reprezentările corporale ale unei lumi ancestrale. Este o lume nevăzută, dar păstrată în misterul unui dans gata de a transforma fragilitatea în artă. Este arta unui trup dornic de a se exprima, de a rupe limitele prin contorsiuni şi acea elasticitate a mişcărilor dusă la extrem, încat ai impresia că toată acea tensiune a posturilor corporale strigă în locul protagonistei.

Exact ca într-un mit, vei găsi în partea vizuală, cinematografică, toate formele, elementele şi liniile naturii. Stâncile colorate într-un gri devenit ostentativ par desprinse dintr-un tablou cubist sumbru. Gheaţa se întâlneşte cu apusul ce aminteşte de nuanţele unei văpăi, iar apa încremenită prelungeşte ecoul psihologic al tăcerii. În mijlocul acestor nuanţe specifice unui peisaj apocaliptic mai dai şi peste culorile vii ale unei abudenţe vegetale ce permite ieşirea la suprafaţă a tensiunii abisale inspirate de imagini, prin contrastul dintre formele geometrice aride şi regenerare. Solarliod arată cum poate fi tradusă prin contorsiuni şi cadre vizuale mirifice ideea de atemporalite.

 

Ice, Crevasse and Drift (Chantal Caron, 2013)

sursa: sfdancefilmfest.org

Lumea gheţurilor transformă orice întâlnire cu nişte culori calde într-un spectacol vizual orbitor. Pe acest aspect se bazează regizorul Chantal Caron în Ice, Crevasse and Drift, care poate exprima relaţia ombilicală dintre mişcare, formă şi culoare. În filmul său, imaginea purifică, unindu-se cu dansul fluid. Nu trebuie decât să vezi, apoi să laşi toate senzaţiile să se infiltreze precum un fir de apă în crăpăturile unei bucăţi de gheaţă. Restul interpretărilor sunt de prisos. Ai putea să consideri că ai în faţă o paralelă alegorică între lumea unui cuplu şi cea a necuvântătoarelor, la graniţa dintre zvâcnirea vitală şi îngheţ, sau te poti lăsa pur şi simplu în voia trăirilor captive în imagini ca într-un cristal de gheaţă.

Cele trei filme au fost proiectate în cadrul Bucharest International Dance Film Festival.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here