Burning – Senzual si enigmatic, inspirat dintr-o povestire scrisa de Haruki Murakami

0
676

Prezentat în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest 2018, Burning este un film sud-coreean inspirat dintr-o povestire scrisă de Haruki Murakami şi publicată în volumul Elefantul a dispărut. Asemenea lui Haruki Murakami, regizorul Lee Chang-dong reuşeşte să redea senzual viaţa tinerilor asiatici din mediul urban cosmopolit printr-o poveste despre iubire, obsesie şi rivalitate aflată la graniţa dintre accesibilul realităţii imediate, redate din unghiul hedonist, şi acel mister ce face din scenele banale nişte imagini cu sensuri inaccesibile.

Punând scenele emoţionante ale filmului într-o lumină irezistibilă pentru cei pasionaţi de fotografie şi apelând la un personaj feminin seducător prin enigma pe care o degajă, regizorul pare să fi transpus cinematografic o frază revelatoare din povestirea Arderea hambarelor, ce a inspirat filmul. Este o frază despre care se poate spune că a putut condensa întreaga vrajă ce răzbate din lumea lui Murakami, transferată convingător în acest film: Mi s-a părut că realitatea începe să fie înghiţită (trad. Iuliana Oprina).

Realitatea personajelor din film, ce formează un triunghi amoros aparte, nu este înghiţită cu totul de ireal, dar ajunge să fie învelişul înşelător al unei lumi interioare adânci şi opace, deghizate în superficialitatea celor fără o direcţie clară, dornici de a se bucura doar de prezent şi de petreceri. Tocmai pe această deghizare a profunzimii în superficial se şi construieşte chimia dintre spectator şi universul din Burning. Există o pendulare (care intrigă) între concret şi impermeabil, între sexualitatea frustă şi graţie, mai ales în scenele în care are loc treptat o înlocuire a realităţii familiare cu straniul care nu distorsionează imaginile ce surprind realist un ritm al metropolei, exact cum descoperi la Haruki Murakami.

Menţionarea lui Huruki Murakami atrage, intrigă şi naşte aşteptări legate de scenariu, de construcţia personajelor şi de gestionarea fluxului narativ astfel încât să permită subtil îmbinarea erotismului cu stranietatea. De fapt, Burning este un film aşa cum le place fanilor declaraţi ai lui Haruki Murakami. Este impregnat de la un capăt la altul de mister (mai ales de misterul ce se naşte din contopirea senzualităţii răvăşitoare cu delicateţea) şi mizează mai ales pe volatilizarea legăturii dintre cauză şi efect în momentele dramatice ale poveştii. Nu lipsesc personajele cu biografii evazive ce au reacţii imprevizibile şi nici acea tipologie feminină care atrage, deschide noi ferestre spre înţelegerea lumii şi apoi dispare fără motiv din viaţa bărbaţilor pe care îi seduce.

În ipostaza bărbatului sedus de o femeie misterioasă este Jong-su (Ah-in Yoo). Încă de la prima scenă a filmului Burning îţi vei da seama că vei urmări un love story ce împinge tema iubirii regăsite într-o zonă a stranietăţii camuflate în cotidianul plat al metropolei aglomerate, în stilului lui Murakami, doar că-n locul gigantului Tokio cu al său aspect futurist ai capitala Coreei de Sud, unde mai găseşti oaze de timp lent. În această primă scenă, tânărul Jong-su, cu visuri de scriitor în devenire, este abordat îndrăzneţ de o animatoare sexy pe nume Shin Hae-mi (Jeon Jong-seo), ce îl invită la o tombolă. Ea pare să-l cunoască din copilărie, ba mai mult îi reproşează că a tot ignorat-o în perioada în care au fost vecini.

Flirtul din prima scenă ar fi fost demn de un banal film romantic, însă dialogul plin de aluzii evazive şi aerul misterios al personajelor te face să simţi că în spatele simplităţii se ascunde ceva mult mai sofisticat, însă nedefinit. Te vei gândi imediat la cuplurile din romanele lui Murakami, la universul personajelor sale, unde neobişnuitul ce pluteşte deasupra unei anumite scene aşteptând momentul prielnic pentru a pune stăpânire pe întreaga desfăşurare a poveştii.

Personajul feminin, Shin, îl ademeneşte pe Jong-su în lumea ei, sub pretextul unei rugăminţi. Ar vrea ca el să locuiască în apartamentul său pentru a avea grijă de pisica ei în timp ce va fi plecată în Africa. Până acum nimic neobişnuit. Însă intrarea în apartamentul mic (mai degrabă o garsonieră de student) coincide cu apariţia primelor elemente de stranietate, ce par să decupeze lumea personajelor de realitatea celor din jur doar prin modul în care sunt filmate detaliile şi încăperea. Pisica de care trebuie să aibe grijă Jong-su nu se arată deloc, însă apartamentul este filmat în aşa fel încât să-i simţi prezenţa fantomatică. De fapt, mai toate scenele filmului par să plutească într-o atmosferă ce îţi dă impresia că în spatele realităţii cât se poate de banale respiră o prezenţă care poate manipula unghiurile de filmare astfel încât să îţi inducă nişte emoţii amestecate, greu de explicat în cuvinte, aşa cum se întâmplă şi în scenele din romanele şi prozele scurte ale lui Murakami.

La infiltrarea stranietăţii contribuie şi lipsa unui scenariu liniar, deşi filmul are potenţialul unuia cu poveste ce poate prinde un contur viguros, mai ales când apariţia celui de-al doilea personaj masculin dă naştere unui triunghi amoros. Acest al doilea personaj este un tânăr şarmant pe nume Ben (Steven Yeun), devenit iubitul lui Shin Hae-mi. Spre deosebire de Jong-su, ce pare captiv într-un nimb de boem aerian cu aer introspectiv şi gesturi stângace de adolescent confuz, Ben, acest nou personaj masculin, pare desprins din visul oricărei femei ce vânează burlaci tineri cu stat social ofertant, prezentaţi în revistele mondene la volanul unei decapotabile sau în apartamentele din cartierele rezervate bărbaţilor ce vor să-şi trăiască viaţa alegând să-şi etaleze prosperitatea nu într-un stil gradomano-burghez, ci mimând lejeritatea nonconformistă a unui rătăcitor.

Apariţia rivalului cu aer de Don Juan asiatic şi eleganţă occidentală deviază uşor scenariu de la stranietatea cu aer japonez spre o realitate coreeană actuală, prezentată cu un ochi critic. Mai bine zis, apariţia lui Ben, noul personaj masculin, îţi aduce aminte că vezi de fapt un film cu acţiunea în Coreea devenită cosmopolită. Datorită puterii financiare, Ben îi duce pe Jong-su şi pe seducătoarea Shin în cluburile şi localurile bine cotate, invitându-te şi pe tine să te înfrupţi din viaţa de noapte efervescentă din faimosul Gangnam.

Prin contrastul dintre cele două personaje masculine atrase de Shin, regizorul îi face loc şi unei observaţii subtile despre sociatatea coreeană actuală şi despre a ei nouă generaţie de tineri îmbogaţiţi. Cei doi sunt vrăjiţi de Shin, cu a ei pendulare între senzualitatea asumată şi gesturile de ştrengăriţă inocentă cu farmec diafan, care aminteşte de personajele feminine ale Noului Val din Franţa anilor ‘60.

La un moment dat, filmul începe să devină un exerciţiu de echilibristică între dorinţa de a scufunda firul narativ într-un mister total, în care toate motivele din spatele acţiunilor şi certitudinile sunt voalate, şi tendinţa de a manipula scenariul astfel încât să reflecte lucid şi exact metamorfozele societăţii coreene actuale branşate la ritmul celei occidentale, mai ales datorită noii generaţii de tineri. Din acest exerciţiu de pendulare bine controlată (dar şi dătătoare de confuzie) între nelumesc şi real provine şi farmecul filmului. Pe de-o parte vei fi cât se poate de intrigat de ambiguitatea ce pluteşte deasupra personajelor, evaporând orice fel de certitudine şi amplificând misterul din jurul dispariţiei bruşte a personajului feminin. Pe de altă parte, vei avea impresia că vezi un tablou clar şi cât se poate de realist al unei societăţi pline de contraste, după momentul în care ies la suprafaţă detalii din biografia personajului masculin central, dornic de a-şi salva tatăl de la o condamnare.

Dispariţia personajului feminin este prezentată în aşa fel încât să nască aşteptări pentru cei dornici de a vedea firul narativ resuscitat într-ul stil ce aminteşte de thrillerele psihologice. Imprevizibilul cu potential tenebros vine din lumea şarmantului Ben, care dezvăluie un secret bizar. Lee Chang-dong ţine cont şi de spectatorii care vor acţiune antrenantă bine ancorată în real, nu doar ambiguitate, însă foloseşte momeala thrillerului astfel încât să confirme şi mai mult impresia că vezi un tablou aşa cum erau compoziţiile acelor suprarealişti ce obţineau halucinantul exact din alăturarea unor elemente cât de poate de banale.

Filmul va persita în memorie datorită modului în care îşi exercită atracţia asupra ta. La început te seduce, te intrigă, apoi devine inaccesibil. La capacitatea de seducţie a filmului contribuie din plin şi trecerea imprevizibilă de la tensiunea alertă la acalmia poetică. Vei descoperi multă poezie transpusă vizual, în care se scaldă nostalgic-languros peisajele solitare şi spaţiul urban, prezentate în lumina apusului ce îmbină chemarea senzuală cu aşteptarea angoasantă. De fapt, reuşita filmului de a străbate spaţii culturale diferite şi de a-şi face loc în topul multor cinefili se bazează tocmai pe un limbaj universal redat prin sincronizarea dintre lumină, cromatică şi momentele intense ale filmului. Camera de filmat creează magie, oferindu-le personajelor ispititoare şansa de a-şi păstra magnetismul exercitat de latura lor enigmatică fără a renunţa la expresivitate.

Citeşte şi The Handmaiden – Un film de epocă diferit

The Handmaiden – Doua asiatice de-o data, coplesitoare si periculoase chiar si pentru unul de-al lor

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here