Câinele japonez – Kon’nichiwa România!

0
300

Primul cadru din lung-metrajul de debut al lui Tudor Cristian Jurgiu, Câinele japonez, te duce cu gândul la culturile de orez asiatice: o priveliște de un verde crud înmuiată bine, unde țărani cu cizme de cauciuc stau aplecați și culeg „roadele”. După câteva secunde de acomodare cu peisajul, îți dai seama că râul care scaldă lunca nu deversase planificat, că țăranii sunt dintr-un sat românesc și că se apleacă, de fapt, să își adune lucrurile pe care le-au regăsit după inundații. 

 

Povestea face apoi zoom pe Costache Moldu (Victor Rebengiuc), un bătrân care își pierduse casa și soția la inundații. Acesta se mută într-o casă dată de primărie, ai cărei proprietari "au plecat de tot din lume și nu au luat nimic cu ei". Rămas singur, Costache încearcă să se gospodărească: adună ce obiecte poate salva din vechea sa casă, repară instalația de electricitate și negociază vânzarea unei bucăți de pământ. 

 

Costache însuși nu crede că fiul său, Ticu, plecat de 20 de ani din țară, se va întoarce pentru înmormântarea mamei sale. Tocmai când își repara acoperișul însă, Ticu (Șerban Pavlu), soția sa japoneză Hiroko (Kana Hashimoto) și fiul lui, Paul Koji (Toma Hashimoto) ajung în dreptul porții. Scena este foarte emoționantă și grăitoare pentru relația dintre Costache și Ticu: primul reacționează mecanic,nu răspunde la salut și își strânge tulburat uneltele; fiul lui încearcă să dirijeze conversația cu un ton împăciuitor. Pe tot parcursul celor câtorva zile cât Ticu și familia lui rămân în sat, tatăl şi fiul reînvață să comunice.

 

Emoțiile personajelor – mai ales cele ale lui Costache – mocnesc. Victor Rebengiuc construiește un personaj resemnat, dar îngândurat și mândru, depășit de dinamica vieții capitaliste („Ce să fac eu cu atâția bani?” – îl întreabă el pe afaceristul care vrea să îi cumpere bucata de pământ). Într-o discuție în contradictoriu, Costache este primul care refuză comunicarea, se supără și se izolează de ceilalți după o scurtă izbucnire. Imaginea accentuează conflictele interioare ale personajelor. Cadrele sunt largi și durează exact cât i-ar lua unui pictor să schițeze rapid subiectul și să rețină jocul de culori. Fără a părea prea mult studiate, peisajele și lumina sunt frumuseți pentru care țăranii nu se supără prea mult pe natură atunci când ea le arată ce poate.

 

Într-un astfel de mediu conflictele evoluează domol, și chiar și 20 de ani în care tată și fiu nu au comunicat deloc se pot vorbi toți într-o noapte, după câteva țoiuri de țuică. Scena reconcilierii celor doi, pe un pod de piatră scăldat în lumina blândă a farurilor mașinii lui Ticu pare vegheată de o prezență din spatele camerei, care se îndepărtează și parcă închide o ușă imaginară, lăsându-i mulțumită pe prispă să vorbească în tihnă.  

 

Simplitatea scenariului (scris de Ioan Antoci, un absolvent de Teologie din Iași și premiat la Cannes) lasă personajele să respire și să se facă înțelese din gesturi mute. Zâmbetul lui Costache din scena finală, secvența când acesta se joacă cu Robodog, câinele japonez de jucărie al lui „Kojiță” sau momentul de reculegere la mormântul soției, înconjurat de candele îl onorează pe Victor Rebengiuc cu distincția de a ști să tacă bine. Poate că, în dinamica de până la final, decizia lui Costache din deznodământ pare prea bruscă, însă numai un om care a pierdut totul poate să o ia de la început așa de repede.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here