Ca sa nu te pierzi in cartier – Parisul din fotografiile developate doar pe jumatate

0
493
Dacă ar exista un maestru al Parisului din fotografiile în care, prin locurile devenite deja iconice, dar şi prin cartierele traversate de bulevardele mărginaşe interbelice, s-ar strecura umbrele unor siluete misterioase ce au păstrat lumina spectrală ce le acoperă identitatea facială pe o peliculă încă nedevelopată, acela s-ar chema Patrick Modiano. Numai el pare să fi salvat în romanele sale atmosfera întreţinută de personajele enigmatice marginale din fotogtafiile lui Brassai, cărora le adaugă nişte identităţi eliptice menite să tergiverseze orice deconspirare a intenţiilor şi a biografiilor secrete. Dacă eşti îndrăgostit de Parisul fotografiilor alb-negru, vei găsi în proza lui Modiano un amănunt care te va atrage şi mai mult, repetat în toate romanele sale, în care timpul devine circular şi fluid: scenele precum nişte fotografii developate pe jumătate. Toată acţiunea sumară, bazată mai mult pe detaliile enigmatice furnizate de memorie, se sprijină pe acele prezenţe fantomatice nedate în vileag de operaţiile din camera obscură. Nici romanul Ca să nu te pierzi în cartier nu face excepţie.
Jumătate fotografie clară, jumătate peliculă invadată de umbrele unor personaje implicate în afaceri dubioase în timpul Ocupaţiei, Ca să nu te pierzi în cartier are toate ingredientele unui roman prin care Modiano şi-a câştigat nişte cititori fideli, dornici de a se întoarce mereu la un Paris necunoscut, dispărut înainte de a se naşte ei: un protagonist având o identitate voalată, nişte părinţi dispăruţi şi redescoperiţi în amintirile ce readuc la suprafaţă afaceri secrete din anii ’40-’50, obsesia pentru însemnările din agendele uitate în apartamente locuite în urmă cu decenii şi trecute prin mâinile unor proprietari ce aparent nu se cunosc între ei, dar sunt legaţi de coincidenţe învestite cu forţa mistică a unei mitologii urbane trecute prin filtrul subiectiv, şi manuscrisele de unde răsar, peste zeci de ani, siluetele unui trecut suprapus peste prezent într-un colaj bizar al memoriei schimbate.
Ca sa nu te pierzi in cartier - thumbPentru majoritatea protagoniştilor lui Modiano, scrisul, sub forma unui jurnal încropit din numere de telefoane şi adrese, sau a unor cărţi inspirate din golurile identitare, devine o succesiune de flash-uri prin care aceştia vor să le trimită semnale unor persoane ce le-au marcat existenţa, apoi au dispărut fără urmă. În cazul lui Jean Daragane, un roman publicat în tinereţe are un efect invers: el devine ţinta unor semnale trimise de cei se leagă de amănuntele găsite în cărţile sale pentru a-şi descoperi un trecut plin de afaceri neîncheiate. Pierderea unei agende în drum spre Riviera îl aduce în viaţa lui pe sâcâitorul Gilles Ottolini, un mitoman cu aere de scriitor nedescoperit, care vrea să afle mai multe despre Guy Torstel, unul dintre personajele romanului pe care Jean Daragane, acum trecut de cincizeci de ani, l-a scris la sfârşitul adolescenţei datorită nevoii (neconştientizate încă) de a-şi recupera trecutul. Cu cât agasantul Gilles Ottolini vrea să ajunga la Guy Torstel (personajul real din cartea lui Daragane), cu atât protagonistul vrea să reia călătoria spre locurile copilăriei traite într-o locuinţă clandestină de la marginea Parisului, unde se perindau bărbaţi sarmanţi cu trecut neclar şi mari amatori de cazinouri, dansatoare de cabaret găsite moarte, femei cu paşapoarte false, precum şi multi adulţi binevoitori, dar opaci atunci când se vedeau nevoiţi să-i ofere informaţii despre mama lui şi despre identitatea sa reală. Pentru a complica pendularea între prezent şi trecut, care se va transforma, treptat, într-o contopire, îşi face apariţia şi amanta lui Gilles Ottolini, pe nume Chantal Grippay, care îi înmânează lui Daragane un dosar sustras din arhivele Poliţiei, apoi îşi lasă o rochie în apartamentul său, rochie ce pare să-i fi aparţinut unei femei din alte timpuri, de care Jean Daragane nu este străin.

Dosarul oferit de seducătoarea Chantal Grippay capătă forţa unui roman autobiografic şi a unei reîntoarceri spre trecutul ajuns labirintul cu artere ce duc spre un prezent în care toate graniţele memoriei se topesc în arşiţa unui Paris captiv în temperaturile unei veri indiene, ce pare să distorsioneze percepţia timpului. Fotografiile din dosar, printre care se află şi poza pentru paşaport a lui Daragane în anii copilăriei, datele culese din anchetele poliţiei legate de activităţile desfăşurate de locatarii unui imobil ocupat clandestin după ce adevăraţii proprietari au fost nevoiţi să lase în urmă Parisul, şi rugămintea insistentă adresată de Chantal în numele lui Ottolini, ce dorea ca Daragane să-l ajute la scrierea unui roman ce l-ar fi scos din sărăcie, devin cărările întortocheate ale unei farse jucate de nişte escroci din prezent, ale căror identităţi inventate îl conduc, paradoxal, pe Daragane spre identitatile  reale ce apaţin persoanelor nonşalante care s-au perindat cândva prin casa unde şi-a petrecut anii copilăriei.

Deşi în cărţile sale se prelungesc într-o însingurare nostalgică toate dramele protagoniştilor ce îţi dau de înţeles că au devenit nişte orfani peste noapte, fără să ştie ce s-a întâmplat cu părinţii lor, de parcă aceştia ar fi fost plăsmuirile unei realităţi paralele, inventate, ce nu se poate intersecta cu datele unei realităţi oficiale, atmosfera nu este una apăsătoare, ci desprinsă mai degrabă din perindările într-un Paris magic al bulelor de timp, suspendat într-o eternă reîntoarcere. Pentru Modiano, tristeţea nu trebuie prelungită, de aceea melancolia capătă o consistenţă vizuală ce transformă pierderile şi căutările într-un film plin de suspans în care sunt reproduse cinematografic fotografiile lui Brassai, devenite cadre misterioase, ce alungă orice indiciu menit să elucideze trecutul. Pe Modiano îl citeşti mai ales datorită unui suspans fotografic şi apoi începi să aştepţi nerăbdător alte noi romane tocmai datorită unui refuz anunţat de a face din acest gen de suspans motorul unei intrigi detectiviste alerte, desfăşurate pe cheiurile inundate de ceaţă ale Senei, prin apartamentele suspecţilor şi prin cafenelele mai puţin ştiute. Ajungi să îl admiri cel mai mult datorită unui dorinţe de a recupera un Paris mai puţin umblat, al clădirilor cu două intrări, una dintre ele devenind poarta de scăpare spre zona liberă, unde toţi cei ce vor să-şi ascundă identitatea se pot debarasa de urmăritori, aşa cum nostalgicul vrea să se elibereze de aglomeraţia încurajată de marketingul turistic pentru a redeveni călător.

Ca sa nu te pierzi in cartier - copertaEditura Polirom, 2016

foto: Brassai, www.atgetphotography.com

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here