Caini – Stai cuminte, Politia!

0
545
www.festival-cannes.com

Câini promite o încadrare vizuală nelumească a unei teme actuale din tenebrele societăţii româneşti – înavuţirea ilicită prin valorificarea unor proprietăţi luate cu japca (adică prin intimidare, şantaj şi acte abjecte). Nu, nu se petrece într-un apartament de bloc gri, ci într-un ţinut cu soare, întins cât vezi cu ochii, din Dobrogea mai puţin călcată de talpa omului…viu (afli din prima scenă). Nu, nu se vorbeşte despre comunism, şi nici despre greaua moştenire, ci doar despre moştenirea cu acte de la notar a lui Nea Alecu, un dictator local. Şi nu, nu ţi se perindă prin faţa ochilor un şir de farfurii pline de bucate tradiţionale, ci una singură, având un conţinut sinistru, într-o scenă în care talentul actorului Gheorghe Visu (în rolul şefului de post) face din scabros o demonstraţie mută de comedie neagră, trimiţând în derizoriu grotescul şi fiorii groazei (aşadar, poţi merge liniştit la film, că nu vei încărca factura la lumină în orele de somn cu veioza aprinsă).

Câini face parte din noul val românesc, dar parcă nu. Ar putea fi considerat o apariţie exotică prin amestecul unor elemente ce aduc a western în varianta lui Cormac McCarthy (regizorul l-a inclus într-un interviu în lista artiştilor care îl inspiră) şi a No Country For Old Men în varianta dobrogeană, cu tipi duri de origine lipoveană, cu peisajul specific unui no man’s land atemporal, tradus în cuvintele înţelepte ale şefului de post: Că unde nu e lume, poţi să faci ce vrei, că nu te vede nimeni. Pământul, întins cât vezi cu ochii şi uitat de lume, permite un insolit ce poate fi speculat vizual pentru a crea suspansul. Comparaţia frecventă cu pelicula fraţilor Coen şi orientarea către un thriller în care a fost exploatată psihologic interpretarea halucinantă a unui peisaj izolat fac din debutul lui Bogdan Mirică un moment ce promite schimbarea macazului în noul val invadat de minimalism. Nu că ar lipsi minimalismul din acest film, care are, ce-i drept, nişte secvenţe monotone, cu tăceri întinse, dialoguri sumare şi cadre lungi, dar parcă durează mai puţin, iar vizualul îl face mai suportabil. Regizorul a mizat pe un număr mic de personaje. Dar tocmai acest număr mic de personaje îi permite adevăratului protagonist -ţinutul- să bântuie prin secretele sale dătătoare de tensiuni fertile pentru suspans.

imagine: www.alistmagazine.ro
imagine: www.alistmagazine.ro

Pământul plat moştenit de Roman (Dragoş Bucur) are multe hectare şi (se pare) tot atât de mult sânge vărsat pentru obţinerea lor. Situat exact la graniţa unde contrabanda cu de toate merge ca unsă, pe apă şi pe uscat, devine un personaj în sine, care pândeşte mut pentru a înhăţa şi pentru a le permite fantomelor să aleagă un nou mascul alfa. Aceste fantome sinistre locuiesc un peisaj însorit, dar cu nopţi coşmăreşti dintr-un ţinut ce pare blestemat, o intrare în iad, unde numai legea tăcerii domneşte gata să-l elimine pe cel ce se încumetă s-o încalce. Ţinutul este personajul neînsufleţit care devine însă vital pentru întreaga poveste menită să te ţină cu sufletul la gură. Stranietatea peisajului rupt de timp şi de civilizaţie (obţinută prin tăcerea pustiului, nu prin deformarea imaginii reale) promite o evoluţie intensă a poveştii în direcţia unui thriller care să îţi dea fiori tocmai datorită unei întinderi aproape plate, unde fiecare zgomot de mistreţ, far de maşină ce sparge noaptea şi adiere slabă resuscitează atenţia pierdută în aşteptarea acelui ritm alert care se lasă aşteptat. Doar că trebuie să ai răbdare, deoarece Bogdan Mirică nu se dezice în totalitate de curentul actual din cinematografia de artă, în care stările personajelor nu sunt devoalate imediat, nici scânteia acţiunii alerte nu se aprinde în primele 20-30 de minute, şi nici adversarii nu se reped cu una cu două la beregată.

Pericolul se prelinge lent, prin aluzii vizuale, prezenţe spectrale dezvăluite de luminile unor maşini în bezna mată, recomăndarile şefului de post cu privire la precauţia ce ar trebui să devină indispensabilă în tentativa personajului principal, Roman, de a vinde pământul aparent sterp, râvnit (vorba agentului imobiliar interpretat de Emilian Oprea) mai mult pentru ceea ce are pe lângă el (adica nişte frontiere greu de supravegheat). Totuşi, relaţia dintre personajul central şi relief nu este una obsesiv-febrilă. Nu devine captivul unui ţinut izolat, că nu suntem în Femeia nisipurilor, nu-şi pierde minţile într-un supliciu psihologic agonizant şi nici nu vezi modificări suprarealiste ale peisajului care să reflecte distorsionarea percepţiilor din mintea unui om cu nervii înstinşi la maxim de teroare, de neputinţă, de revolta contra oamenilor legii muţi într-o zonă în care sirena poliţiei a fost eclipsată, după tăierea fondurilor, de lătratul câinelui botezat ironic Poliţia, moştenit de Roman odată cu ţinuturile râvnite de Samir (Vlad Ivanov), ce se visează succesorul lui Nea Alecu.

Imagine: Caini - Facebook Page
Imagine: Caini – Facebook Page

Ca în toate cele trei filme româneşti lăudate anul acesta de criticii de la Cannes, găseşti în Câini aceeaşi compatibilitate între actori şi consistenţa psihologică a rolurilor. Toţi sunt credibili în acest film. Vlad Ivanov este impecabil când întruchipează maleficul, îmbinând apucăturile de mascul alfa, umorul cinic şi acel primitivism de reptilă care nu cunoaşte saţietatea. Dragoş Bucur jonglează cu asteptarile spectatorului când îl interpretează impredictibil (asumat) pe Roman, băiatul de la oraş care vrea să arate că nu este un filfizon, că ştie foarte bine cum stau lucrurile. Îşi etalează riscant cunoştinţele în materie de ilegalităţi comise în zonă, deoarece nu se vrea un perdant în faţa omului rău, cu şcoala vieţii şi mereu fără cazier, oricâte ar comite. Gheorghe Visu, în rolul poliţistului apatic, aproape de pensionare (şi de moarte), părăseşte când te aştepţi mai puţin barca resemnaţilor, a câinilor bătrâni şi dominaţi, cărora doar umorul amar îmbrăcat în vorbe de duh le-a mai rămas pentru a-şi drege neputinţa. Devine, aşadar, la rândul său vânător.

www.cotidianul.ro
www.cotidianul.ro

Celelalte personaje îşi duc bine până la capăt rolul de a te ancora în atmosfera acelui loc terifiant, dar în care maleficul se ghiceşte doar. Până şi cel mai neînsemnat personaj capătă o expresivitate nebănuită care se încadrează în sălbăticia locului în care nu există demnitate, ci doar o ferocitate înnăscută de prădător, devenită un semn al virilităţii de la începutul timpurilor (că tot compară un personaj acest peisaj dobogrean cu savana africană). Bogdan Mirică exploatează fiecare dialog pentru a reda atmosfera unui loc în care oamenii rămân doar la stadiul de fiinţe împărţite în două tabere: a supravieţuitorilor deveniţi stăpâni, cu instincte ascuţite, fără pic de remuşcare, şi acelor născuţi pentru a-i deservi, consideraţi exemplarele dominate, mai greoaie, care se mulţumesc să trăiască din bucăţile aruncate de cei cărora le ştiu de frică. Scena în care Samir şi Roman au o discuţie decisivă pentru deznodământ îţi arată cel mai bine faţa hâdă a lumii ce a încremenit într-un instictual arhaic, în care ţi se dă de înţeles că o mare parte a omenirii va rămâne captivă.

imagine: www.cinemagia.ro
imagine: www.cinemagia.ro

Deşi estetic se poate apropia destul de bine de stilul unui thriller hollywoodian în decor de western, cu justiţie paralelă şi justiţiari pe măsură, Câini este un film în care urmăririle spectaculoase, dezlănţuirea violenţei sau lupta fizică dintr-o confruntare directă nu au fost exploatate dincolo de limita suportabilului. În ciuda unui anumit detaliu şocant, dar atenuat de umorul negru şi de interpretarea lui Gheorghe Visu intrat în pielea unui personaj hâtru având o perspectivă dezolant-anecdotică asupra vieţii, filmul nu abundă în bătăi, în scene terifiante sau în ciocniri explozive. Până şi confruntarea finală, în care Samir şi Roman dau cărţile (funciare) pe faţă, se rezumă la un dialog în care demonicul face apel mai mult la zeflemeaua presărată cu subînţelesuri. Nu ai parte de un realism dur, în care vezi o descătuşare a răului într-o manieră explicită. Toate indiciile concrete ale răului, ale crimei, sunt învăluite în muţenia peisajului aplatizat, care permite mai degrabă o imersiune lentă în pericol, o expunere amânată.

Replicile şi peisajele sunt mai consistente şi mai încărcate de suspansul care te ţine cu sufletul la gură decât fluxul narativ, forţând convenţiile thriller-ului cu succes de box office să se adapteze la modelul unui film de artă european. Ce se simte şi nu se spune, dar se ghiceşte din indicii cutremurătoare având un iz naturalist, este mai important decât ce se vede clar, iar izbucnirea unuia dintre personaje nu face decât să adâncească misterul şi insolitul.

Filmul promitea o antiteză clară, ostentativă chiar, între moştenitorul de la oraş, care vrea să scape cât mai repede vânzând pământul, şi masculul alfa ce-şi apără teritoriul într-un mod primitiv şi grosolan, precum o brută călită de lipsuri şi forţată să facă tot felul de combinaţii ajunse nişte legi nescrise ale ţinutului. Dar lupta se amână printr-o discuţie simbolică despre o lume scindată, despre care ai crede că permite desfăşurarea nestingherită a tot ce înseamnă abominabil prin complicitatea dintre autoritate şi criminal. Doar că nimeni nu închide ochii în faţa ilegalităţilor, în sensul în care nu este nevoie de orbirea unei autorităţi, că doar satul uitat de lume nu există decât pentru oamenii locului, de care este bine să te fereşti. Roman nu se fereşte şi declanşează infernul, iar supravieţuitorul este greu de prezis.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here