Calul din Torino – sfarsitul lumii in slowmotion

0
498

2012, Melancholia, The day the earth stood still – filme despre sfârşitul lumii, cu dramă, suferinţă, disperare. Dar dacă sfârşitul ar fi o stare de spirit? Fără lacrimi, fără frică şi, în loc de disperare, ne-am resemna şi am continua rutina zilnică aşteptând inevitabilul. 

Pentru Bela Tarr sfârşitul lumii, aşa cum îl vedem în Calul din Torino, e îngrozitor de lent şi cu atât mai apăsător. Dar extraordinar de bine povestit în imagini. Două ore şi jumătate în alb-negru, doi oameni care fac zilnic acelaşi lucru, aparent fără vreo diferenţă între ieri şi azi şi fără sens. Mănâncă zilnic un cartof fiert, pe care nu-l termină niciodată, fata scoate zilnic apă, işi ajută tatăl să se imbrace, aprinde focul, iar bătrânul încearcă zilnic să înhămeze calul. Aparent nimic mai plictisitor.  Secretul e să fii atent şi atunci observi că micile detalii care fac diferenţa între o zi şi alta constituie tocmai sensul lucrurilor. Ritualul îmbrăcării dimineaţa care se face din ce în ce mai neglijent, vântul care suflă în fiecare zi mai puternic, calul care refuză să mănânce, cartoful care e din ce în ce mai nefiert, ritualul palincii care e încălcat până la urmă – toate acestea sunt semne că totul se degradează iar oamenii se resemnează şi îşi pierd încet-încet dorinţa de a mai încerca.  

Calul pare să fie firul conducător, prevestitorul sfârşitului. Starea lui de sănătate e starea lumii. E primul care pare să înţeleagă că nu are niciun rost să mai mănânce sau  să mai tragă la căruţă. E în acelaşi timp un pretext pentru a spune o poveste în stil nietzschean – se spune că după ce a asistat la biciuirea sa în 1889, în Torino, Nietzsche nu a mai vorbit niciodată. Calul a marcat sfârşitul lui, aşa cum va marca sfârşitul personajelor noastre.

Un moment care se demarchează de la sine este cel în care un om vine să cumpere palincă şi din senin începe un monolog susţinut despre dispariţia lumii, despre cum omul distruge totul prin judecata sa. Dar omul nu distruge singur lumea, pentru că Dumnezeu e părtaş la judecata omului şi orice act al lui Dumnezeu e îngrozitor. Monologul continuă cu afirmaţia nietzscheană că nu există Dumnezeu sau zei. După care, lucrurile revin la rutina lor.

Calul din Torino e un film greu de vizionat. Dacă nu ai răbdare şi preferi genul de filme cu acţiune bine marcată, nu-ţi va plăcea. Dar dacă treci dincolo de acţiune şi simţi tensiunea ce rezultă din cadrele extrem de lungi (în medie cinci minute) dar genial construite, din lipsa replicilor şi din tema muzicală obsedantă, nu ai cum să nu-l treci în topul filmelor tale preferate.

Şi când te gândeşti că Bela Tarr a decis să se oprească aici.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here