Camera de Sticla – Peretele facut din unghia lui Venus

0
367

Inclus în lista scurtă pentru The Man Booker Prize, romanul Camera de Sticlă a fost numit Cartea anului 2009 de marile publicaţii britanice. Pasionaţii de avangarda anilor ’20, când Mondrian şoca prin forţa simplităţii în picturile ce aminteau de liniştea stilizată a unei încăperi japoneze, iar Loos pornea un război împotriva crenelurilor şi abundenţei arhitectonice prin lucrarea Ornament şi crimă, le vor da mare dreptate jurnaliştilor ce au ridicat în slăvi cartea lui Simon Mawer. Plăcerea de a citi numele artiştilor ce i-au învăţat pe occidentali voluptatea liniilor simple şi a formelor geometrice pure, dar şi paginile vizuale ce le dau impresia că asistă chiar la proiectarea unei încăperi sub forma unui paralelipiped de sticlă în simbioză cu vegetaţia din jur îi vor face pe iubitorii de frumos cu viziuni îndrăzneţe să viseze, în ciuda unor drame ce pândesc după colţurile transparente.

Scriitorul a pornit de la povestea unei construcţii emblematice pentru modernitatea secolului trecut. Este vorba despre faimoasa vilă Tugendhat, ridicată în anul 1929, în Brno, pentru a fi locuită de unul dintre cei mai bogaţi oameni din regiune. După o călătorie în anii pogromurilor şi ai lăcomiei cu pretenţii comuniste, vila a devenit muzeu. Simon Mawer a schimbat numele acestei vile, a proprietarilor şi a oraşului în care se află pentru a jongla cu schiţele, istoria şi barierele umane. În locul familiei Tugendhat, intră în scenă cuplul format din industriaşul vizionar pe nume Viktor Landauer şi a lui sotie, Liesel, ce se va dovedi un degrade cromatic, trecând lent de la nuanţele cuminţeniei burgheze la curiozităţile specifice femeii emancipate a secolului XX, ce flirta şi vorbea fără ocolişuri, la mesele cafenelei preferate, despre studiile publicate de Freud cu privire la sexualitatea umană, şi nu e demirare, când are o prietenă despre care se zvonea că a fost amanta pictoriţei Tamara de Lempicka, îi timp ce îi pozase în posturi tentante.

O lună de miere la Veneţia, oraşul lagunelor şi al ornamentelor dulci, le scoate în cale un magician al simplităţii. Doar Peggy Guggenheim lipsea din preajma triunghiului cu viziuni nonconformiste format din pragmaticul Viktor, senina Liesel şi galantul excentric şi misterios ce va deveni arhitectul visurilor modernista -Rainer von Abt. Deşi este moştenitorul uneia dintre cele mai bogate familii din Europa, Viktor Landauer detestă opulenţa şi căminele burgheze, prin care se etala bunăstarea celor deveniţi bogaţi prin propriile forţe şi prin curajul iniţiativei. Nu mai are nevoie de validarea celor din lumea lui, prin urmare, un visează la o casă plină de ornamente, draperii grele sau turnuri. Nu vrea un castel, iar schiţele lui von Abt îi arată casa ideală, invadată de lumină, cu aerul ce prinde formă şi pereţii topiţi în transparenţă. Aţi recunoscut probabil celebra vilă din Brno, despre care mulţi au spus că seamănă mai degrabă cu o fabrică, o serie de cutii suprapuse sau o maşină de locuit, în stilul arhitectului Le Corbusier, atât de admirat de von Abt.

Printre discuţiile despre grupul olandez De Stijl, din care făcea parte şi Mondrian, sau despre ideile nemaiauzite ale arhitectului Loos ia nastere casa-paralelipiped, avand un perete de onix, numit de von Abt şi unghia lui Venus. Casa era mai mult decât un cămin. Pentru Viktor, care provenea dintr-o familie de evrei, modernitatea reprezenta debarasarea de încărcătura trecutului plin de pericole. Nu mai era nevoit să aleagă între stilul vienez şi cel autohton, după ce marele Imperiu Austro-Ungar se destrămase. Pereţii camerei de sticlă plamadite din închipuirea lui von Abt anulau graniţele între interior şi exterior, între tipologiile umane, între cehi, autrieci şi evrei. Omul putea visa la natură, la cerul liber şi la formele pure, ieşind, în sfârşit, din peştera nevrozelor ce i-au impus construcţii grele, copleşitoare, devenite un scut social.

Nici pomeneală de ornamente încărcate în Camera de Sticlă, piesa de rezistenţă a casei-opera-de-artă. Designul minimalist, nipon, al obiectelor lasă aerul şi lumina să devină o parte a mobilierului, a liniilor, materialele reflectându-le şi amplificandu-le ca într-o poezie arhitectonică. Dar lumina ce inundă fiecare încăpere a casei este o himeră cu viaţă scurtă, un miraj al naivilor ce speră că totul poate deveni iubire pentru frumos şi artă, iar barbaria va fi ţinută departe. Noul vulcan grotesc al autodistrugerii colective ia forma celui de-al Doilea Război Mondial, iar soţii Landauer sunt nevoiţi să fugă din calea deportărilor, ajungând în America Latină, ţintind apoi New York-ul modelat după chipul şi asemănarea turnurilor de sticlă. Visul lor întruchipat de vila concepută de imaginatia vizionară a lui von Abt cade pe mâna unui cercetător nazist, apoi comuniştii se gândesc să o transforme într-un muzeu, pentru a se bucura şi proletarii de bogăţia foştilor duşmani ai poporului.

Deşi abundă în detalii privind avangarda secolului trecut, rafinate prin descrieri poetice, încât nu-ţi vine să crezi că pot iesi atâtea pasaje vizuale pline de fantezie dintr-un spaţiu de o simplitate austeră, Camera de Sticlă este un roman plin de portrete sofisticate, autorul fiind un arhitect al încăperilor umane, cărora le intuieşte proporţiile ideale, ştiind ce să pună în lumina orbitoare a zilei şi cât să ascundă pentru a capta întreaga atenţie a cititorului. Aşa cum pereţii de sticlă atenuau distanţa psihologică dintre interior şi exterior, dintre spaţiul personal şi lume, tot aşa scriitorul reduce graniţele dintre personajele secundare şi cele principale. În centru se află povestea soţilor Landauer, dar personajele secundare devin la fel de importante, modelâdu-le umbrele şi culorile afective, cum face şi jocul transparenţei din camera invadată de lumină. Aceste personaje sunt introduse la momentul potrivit pentru a le da consistenţă protagoniştilor ce par banali, cum ar fi Liesel, şi pentru a le oferi farmecul ambiguităţii celor ataşaţi prea mult de rigoare, în rândul cărora îl găsim şi pe Viktor Landauer, obligat să se abată de la drumul monoton al controlului prin apariţia unui alt personaj feminin.

Camera de Sticlă este mai mult decât o construcţie îndrăzneaţă. Este un spaţiu aflat într-o simbioză perfectă cu oamenii care îl vor locui, fie că sunt proprietarii de drept, fie nişte invadatori. Îi face să-şi destăinuie cele mai ascunse drame, secrete şi fantezii, de parcă amestecul de simplitate şi lumina anulează teama de critici, astfel încât cititorul va fi cu adevarat impresionat de talentul lui Simon Mawer de a vedea pulsaţia din spatele unei creaţii nonconformiste, visate şi concepute pentru a răsturna de fapt modul în care a fost privită până atunci relatia dintre fiinţa umană şi spaţiu. Protagoniştilor li se dă voie să ia în stăpânire priveliştea oferită de spectacolul exterior datorită pereţilor de sticlă, pentru a fi apoi obligaţi să dea ochii cu ei înşişi, după ce apusul răpeşte lumina transparentă şi transformă aceiaşi pereţi de sticlă în oglinzi.

Romanul a apărut la editura Art și poate fi comandată de aici.

Editura Art, 2013

imagini: www.facebook.com/VillaTugendhat

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here